Trajan's Column (Rome) hailing the Conquest of Dacia

Thinking of the peoples of the Iberian peninsula and those inhabiting he Carpathian Mountains and foothills, at the other end of Europe one could dream of some convergence going back to the Roman empire and the common foundation of a Latin language: after all the Iberian-born Emperor Trajan added to his surname the appellation of “Dacicus” in memory of the epic conquest of what was going to become later the Romanian space – the legendary “Dacia felix”: to this day Trajan’s memory is vivid in the Romanian psyche if one considers the incidence of infants baptised with this name.

Prince Ieremia Movila Voyevode of Moldavia - ancestorJoaquín Garrigós Bueno of King Juan Carlos of Spain

A much lesser known historical link is the descendance of the Spanish Bourbon Kings from the Moldavian Voyevode Ieremia Movila, whose daughter, having married in a Polish aristocrat became the ancestor of Marie Leszczynska, spouse of Louis XV King of France, whence the current descendants of the Kings of Spain. This Moldavian princely link  also makes the King of Spain a cousin of  Queen Anna de Romania, whilst on a different family link the Queen Sophia of Spain is a cousin of King Mihai de Romania through the  Greek royal family. Given these pedigrees Princess Margarita de Romania is several times over a cousin of the Prince of the Asturias.

Clara Haskil (1895-1960) Romanian pianist of Ladino-speaking stock

In more recent times the Sephardic tribes fleeing Iberia found refuge in the Danubian Principalities hence the “Spanish rite” Jewish cemeteries extant in Romania of a community now nearly extinct who kept for centuries their Ladino dialect. Amongst Romanians of Sephardic descent figures is the pianist Clara Haskil (1895-1960), who received, as a child prodigy, a scholarship from Queen Elisabeth of Romania (Carmen Sylva) to study at the Vienna conservatoire.

Romannian soprano of Spanish stock, Viorica Cortez (b. 1935) a diva of the metropolitan Opera of New York

During the XIX century a few Spanish merchants traded as far as Moldavia only to find Romania a new ‘Land of Promise’ as was the case of the forebear of the Romanian soprano Viorica Cortez (b 1935) who pefrormed Madama Butterfly 65 times at the Metropolitan Opera in New York.

The 20^th century’s tumultuous history caused some strong-headed people to fight on foreign land which was the case of many Romanians involved in the Spanish civil war  on the Republican side. Amongst these was the son of a Transylvanian rabbi Walter Roman who later married a Spanish lady. On his return from Spain and after the installation of a communist dictatorship, Walter Roman became the Communist Party ideologist and an editor of the Communist Party Publishing house, whilst his wife taught Spanish at the university of Bucharest. Their son  followed in his parents political shoes to become Romanian Prime Minister, having been close to the Romanian neo-communist regime of President Iliescu who engineered the coup de palais following which Ceausescu and his wife were executed.

At the other end of the political spectrum were the uprooted Romanians who sought refuge in Spain, once Romania became a Soviet-controlled dictatorship: among the latter one could cite Prince Constantin ‘Bazu‘ Cantacuzino (1905 Romania – 1958, Spain) – the step son of composer Georges Enesco. Prince Bazu was nicknamed The Flying Prince for earning his living as a stunt pilot, after he lost his immense fortune to the communist regime in Romania.

Prof Alejandro Cioranescu of the University of Teneriffe

Another prominent exile was Alejandro Cioranescu (b Romania 1911 – d. Tenerife 1999) doctor Honoris causa of the University of Tenerife at La Laguna – an expert on the Spanish baroque and on the French-Spanish bibliography his books Estudios de literatura española y comparada (La Laguna, 1954), El barroco o el descubrimiento del drama (La Laguna,1957),  Los hispanismos en el francés clásico (Madrid, 1987) and Bibliografía franco-española, 1600-1715 (Madrid 1977) remain to this day standard references in the field.

Amongst the ‘greats’ of universal literature who found exile in Spain was Horia Vintila (1915, Romania – 1992, Spain) who wrote directly in several languages including Spanish in which he published several novels such as Marta, o la segunda guerra, (Barcelona, 1987), Persecutez Boèce!, (Barcelona, 1983), Un sepulcro en el cielo, (Barcelona, 1987). He was the nominee of the prestigious French literary Prix Goncourt in 1960, a prize which he was compelled to renounce following a character-assassination witch hunt masterminded by the Romanian secret services through the French left-wing press. It is worth noting that the novel nominated by the Goncourt, “Dieu est ne en exil”, which was translated in fourteen languages was NOT in fact a political novel and it was inspired by the life of the exiled Roman poet Ovid (Publius Ovidius Naso) who died in Tomi, on the Romanian shores of the Black Sea.

Horia Vintila's Goncourt Prize (1960) novel translated in 14 languages

Horia Vintila was also a prolific essayist and literary critic as he published amongst other titles: Presencia del mito, (Madrid, 1956), Poesia y liberdad, (Madrid, 1959), Espana y otras mundos, (Barcelona, 1970),  Mestor de novehita, (Madrid, 1972),  Introduccion a la mundo peor, (Barcelona, 1978),  Literatura y disidencia, (Madrid, 1980),  Los deechos humanus, la novsledel sigle XX, (Madrid, 1981). Horia Vintila was professor of Universal Literature  at the Official School of Journalism and later founded the Chair of Universal Literature at the Complutense University in Madrid.

A special mention amongst the contemporary afficianados of hispanic -romanian links and an expert of Romanian literature is the former director of the Instituto Cervantes in Bucharest, Joaquin  Garrigos Bueno a prolific translator  of more than 30 Romanian novels, in particular of Mircea Eliade (Boda en el cielo,  Diario intimo de la India, Los jovenes barbaros,  La noche de San Juan) and Emil Cioran (El ocaso del Pensamiento, El libro de la quimeras, Brevario de los vencidos,) but also of Camil Petrescu, Emil Voiculescu, Liviu Rebreanu and other classics and contemporary writers.

Joaquin Garrigos Bueno - "Mircea Eliade tiempo de un centenario"

Rebecca West - a rapturous affair with Prince Antoine Bibesco

Dame Rebecca WEST (1892-1983) Anglo-Irish journalist, author, travel writer and literary critic. Her commitment to feminism and liberal principles made her one of the 20th century foremost women writers. She wrote  regularly  for the New Yorker. Her coverage of the Nuremberg Trials, her book on Yugoslav history Black Lamb and Grey Falcon, or The New Meaning of Treason, a study of World War II and Communist traitors represent some of her significant contributions to British literature.

In one of her classic quips West said:

There is, of course, no reason for the existence of the male sex except that sometimes one needs help with moving the piano.

One such ‘need’ of ‘male sex’ caused West more than just  ‘move her piano’-  it left her with an indelible experience it unhinged the foundations of her feminism and caused her to seek urgent help from a  shrink, as related by her biographer Victoria Glendinning:

In Paris, on her way home, she had a brief affair with Prince Antoine Bibesco (who wore black crepe de chine in bed), a Romanian diplomat married to Elizabeth Asquith, daughter of the Liberal leader. In the 1930s she was to lunch at the French embassy in London and find that the principal guest was Elizabeth Bibesco and  that every other woman guest was a former mistress of Antoine Bibesco: ‘I suppose some Attache’s little joke’. She was to remember her own affair as ‘rapturous’ but at its close felt that some blight still affected her personal life. The evidence suggests that Bibesco’s sophisticated sex inventiveness frightened Rebecca and that  she interpreted it as a further manifestation of male hostility and aggression and she continued in analysis when she returned to London this time with Silvia Payne another early Freudian. Nevertheless the elation of her first days with Bibesco coloured the writing of  ‘The Strange Necessity’ in which her meditations on art and literature are embedded in an account of a ‘sun gilded autumn day’ wandering through a magically illuminated Paris.

(“Rebecca West – A Life”, by Victoria Glendinning, op cit 121, Fawcet Columbine, New York, 1987)

Rebecca West; "Black Lamb and Grey Falcon" - whilst writing this book she met again Prince Bibesco in Belgrade but was anxious not to include this passage in her book

Although Rebecca West felt that her Romanian affair did sufficient damage to her psyche by compelling her to recourse to the services of a psychoanalyst,  soon after she discarded  her misgivings in order to have a ‘second helping’,  this time in Belgrade, as she consumed a further tryst with -  Antoine Bibesco. On this occasion she was writing her classic opus ‘Black Lamb and Grey Falcon‘, although this time discretion dictated that nothing untoward transpired in her book about her ‘boudoir athlete’…

Prince Antoine BIBESCO - left an indelible impression on Rebecca WEST

Prince Antoine BIBESCO (1878-1951) He was a patron of the arts and in particular of Vuillard, Bonnard, and Marcel Proust, a diplomat in St Petersburg, London, Madrid and Washington DC, a polymath and society rake with an appetite for seduction. He was the grandson of  George Bibescu (1804-1873), ruling Prince of Wallachia and a son-in-law of British Prime Minister Herbert Asquith.

Al. O. Teodoreanu (Pastorel)

Al. O. Teodoreanu (1894-1964)

Lawyer, novelist, poet, epigramist, epicurian, gastronomer, bohemian, bon-viveur and political prisoner. Brother of novelist Ionel Teodoreanu (1897-1954)

Best remembered in the Romanian literature as a most incisive and witty epigramist. His downfall during the dour years of Communist dictatorship was caused by his unrepentant rebellious spirit in producing political epigrams which enjoyed the widest circulation as oral literature: such lyrics were only published after the fall of Communism, as they would not pass the censorship.  Indeed it caused the poet to come under the radar of  the Securitate, the Romanian secret services, which subjected him to long interrogationfollowed by a ten-year prison sentence from which he came out a shadow of himself.

—————————————————————–

A Doua zi (dupa moartea lui Stalin)
Îl plâng pe Stalin şi vă jur
C-am să vă spun secretul:
Mă tem că vom pupa în cur
De-acum tot Comitetul!

The Day After (Stalin’s Death) [I]

At Stalin’s death I cried my eyes out

The secret being truly gritty:

We will be made to go about

Licking the arse of a Committee.

The Day After (Stalin’s Death) [II]

At Stalin’s death I cried my eyes out

My sorrow turning to a farce:

To have instead to go about

Licking a whole Committee ‘s arse.

The Day After (Stalin’s Death) [III]

At Stalin’s death,  blue tears I shed

At a perspective all too gritty,

As we’ll be made to kiss instead

The arses of a whole Committee.

(Rendered in English by Constantin ROMAN, London, February 2010)

Constantin Roman © 2010. All Rights Reserved

(Isabela Vasiliu-Scraba)

Mircea ELIADE

Desemnat de Sorin Antohi drept “noul Eliade”, Ioan Petru Culianu a reprezentat “un fenomen exploziv(1) introdus în cultura română de după 1989” (2). Sigur, ar fi contra-productiv să repunem în circulaţie ditirambii prin care s-a realizat această masivă manipulare, care în sine ar fi fost chiar benefică, dacă numele discipolului Culianu n-ar fi fost folosit permanent pentru a-l înlătura din cultura românească pe marele Eliade prin acuzaţii nefondate de anti-semitism. Si, evident, dacă interesul s-ar fi axat exclusiv pe noutatea adusă de psiho-sociologul Culianu (1950-1991) în cele trei cărţi publicate cu ajutorul lui Eliade în Franţa la Payot şi Flamarion, apoi traduse în engleză şi italiană. Dar, mai ales, dacă “fenomenul exploziv” n-ar fi fost declanşat de lansarea unor neadevăruri prin editurile Humanitas, Nemira şi Polirom (urmate inconştient de Editura Academiei), inventându-se doctorate în număr excedentar şi săltându-l pe Culianu în scaunul de conferenţiar de istoria religiilor când n-a apucat să fie decât visiting professor, ba încă imaginându-l (în locul ocupat din 1986 de prof. Wendy Doniger) drept “urmaş al lui Eliade” la vremea când nu-şi trecuse încă doctoratul de Stat (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri –sau –Adevărul cel mai plauzibil despre viaţa şi opera lui Culianu, în “Oglinda literară”, Anul VII, nr.88, aprilie 2009). Numeroasele exagerări ale poveştii cu profesoratul din America a lui Ioan Petru Culianu -care, după o şedere ca student cinci ani în Italia, a predat 12 ani (până în 1987) româna în Olanda -, au fost menite să alimenteze falsa idee de “succesor” al lui Eliade după moartea acestuia. Trezind pe bună dreptate compătimirea ca victimă a unui asasin nedescoperit nici după douăzeci de ani, discipolul a avut iniţial un singur atuu: fusese desemnat de Mircea Eliade să se ocupe de publicarea la Editura Payot a volumului al IV-lea de Istoria credinţelor alcătuit într-o primă formă de însuşi Mircea Eliade din capitole scrise de foştii săi elevi. Din păcate, tentativa de a-l coopta pe Culianu la publicarea unei lucrări colective neterminate la momentul morţii marelui Eliade s-a dovedit un semi-eşec. Pe de-o parte, prestigioasa editură pariziană nu a acceptat volumul IV în forma alcătuită de Ioan Petru Culianu. Pe de altă parte, colaboratorii care se simţiseră onoraţi de solicitarea lui Eliade nu s-au arătat dispuşi a colabora cu un necunoscut care după moartea maestrului său în aprilie 1986 era un simplu conferenţiar de română la Groningen, doctorant în istoria religiilor. După cum scrie I. P. Culianu în prefaţa volumului care avea să apară în Germania în anul asasinării sale, mulţi dintre foştii colaboratori ai lui Eliade şi-au retras lucrările şi el a trebuit să caute specialişti care nu făceau parte din Scoala de la Chicago (v. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credinţelor şi ratatele colaborări dintre Micea Eliade şi Ioan Petru Culianu, în rev. Arges, Anul IX/XLIV, Nr.4, aprilie 2009, p.22 ). În paralel cu insinuarea imaginii de “nou-Eliade” menită să-l înlocuiască în conştiinţa celor supuşi manipulării pe “vechiul” Eliade, s-a realizat şi o modificare a conştiinţei celor interesaţi de istoria religiilor şi de Eliade. Prin “tehnica bombardamentului subliminal” din mass media post-decembristă s-a ajuns ca neadevărurile referitoare la “succesorul lui Eliade” şi la “discipolul care şi-a depăşit maestrul” să fie luate de mulţi drept adevăr indiscutabil. In paranteză fie spus, teoria manipulării conştiinţelor, a “modificării la nivel subconştient a conţinutului conştiinţei” (v. I.P.Culianu în rev. “22”, 22-28 mai 2001, p.13), a reprezentat abordarea preferată de psiho-sociologul Culianu pentru interpretarea unor fapte ţinând de istoria religiilor. Dar nu neapărat în varianta înşelătoare cu bună ştiinţă când, prin “bombardament subliminal” ceva este prezentat drept altceva. Publicarea în 2004 a corespondenţei purtată de Eliade cu discipolul care-i trimitea scrisori încă din timpul studenţiei bucureştene a prilejuit şi ea o multiplă manipulare în direcţia schimbării “vechiului” Eliade printr-unul “nou”: încadrarea volumului s-a făcut în colecţia “I.P. Culianu”. O editură neangajată în direcţia manipulării conştiinţelor ar fi încadrat schimbul de scrisori în colecţia “Mircea Eliade” pe considerente “comerciale”, Mircea Eliade fiind mai bine cunoscut prezumtivilor cumpărători. În plus, abstracţie făcând de războiul dus împotriva lui Eliade, o editură care ar fi fost interesată în promovarea valorilor culturale ar fi ales pentru domeniul istoriei religiilor încadrarea în “colecţia Eliade”, pentru că, dintre cei doi, personalitatea proeminentă a istoriei religiilor în secolul XX este, fără doar şi poate, Eliade. Dar Poliromul a optat pentru manipularea începută de Humanitas (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. Origini/Romanian Rooth, vol XIII, No.6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, p.113-118) imediat după asasinarea regalistului Culianu care se dovedise în 1990 un ziarist foarte incomod. Nici titlul ales de îngrijitorii volumului nu este întâmplător. Fiindcă “dialogul” epistolar implică o situare la acelaşi nivel a celor doi interlocutori. Dacă ar fi să ne luăm după titlu, în carte ar fi de găsit un “dialog” între Culianu şi Eliade, nu permanente solicitări ale lui Culianu, ba Eliade să vorbească cu profesorul Michel Meslin de la Sorbona să-l determine să-i conducă şi doctoratul de stat, ba să-l ajute să aibă o comisie preponderent favorabilă pentru lucrarea de 3-eme cycle din 1980, ca să nu mai amintim de solicitările în vederea înlesnirii publicării la editurile unde era publicat Eliade, ba să-i găsească un traducător în franceză, ba să-i facă diverse recomandări, etc. Din perspectiva “dialogului” epistolar imaginat prin titlul oferit de Polirom volumului încadrat în “Seria Culianu”, Matei Călinescu s-a grăbit de la a doua propoziţie din prefaţă să-l compare pe Culianu cu Pettazzoni, nu după dioptria de la ochelari, ci după numărul de scrisori pe care i le-ar fi scris lui Eliade. Exagerarea este evidentă, ca si sensul ei. Dar virtutea de căpătâi a titlului Dialoguri întrerupte (Ed. Polirom, Iaşi, 2004) stă în capacitatea de a sugera tragicul moment al vieţii retezate prin asasinare, când promiţătoarea carieră a lui I.P. Culianu a fost brusc “întreruptă”. Acesta este un qui pro quo pentru că în realitate volumul preia titlul unei cărţi despre literatura scrisă de Mircea Eliade. In general, “qui pro quo”-ul se pretează la o situaţie comică, în care ceva este luat drept altceva spre a stârni râsul. In cazul “Culianu” s-a dovedit mereu că manipulatorii nu au simţul umorului, că “qui pro quo”-urile folosite de ei nu depăşesc domeniul penibilului şi al exagerărilor găunoase care în loc să-l înalţe pe Culianu, îl scad. De pildă, o scădere a lui Culianu implică însuşi titlul unui interviu din pagina a 8-a a Suplimentului cultural al Cotidianului apărut la un an de la asasinarea lui Ion P. Culianu: “Te comănduiesc să faceţi un symposion în cinstea mea postumă” (L.A.I., 18 mai 1992, p.8). Este o scădere, pentru că se referă la un simpozion care urma să fie dedicat unui student de vreo douăzeci de ani care nu publicase decât o carte de povestiri în RSR şi care a vrut să se sinucidă în Italia într-un lagăr de refugiaţi. Qui pro quo-ul încearcă să-l înalţe pe Culianu, lăsând impresia că ar fi vorba de o comandă cu limbă de moarte, din imediata vecinătate a momentului împuşcării. Symposion-ul cu pricina ar fi fost să fie în cinstea postumă a profesorului de română Culianu aflat pe punctul de a fi angajat profesor asociat de istoria religiilor la aceeaşi universitate americană la care predase trei decenii Eliade. Ar fi fost să fie…dacă… fraza teribilist-tinerească folosită de Andrei Pleşu drept titlu pentru interviul său nu împlinea aproape două decenii în 1991, fiind extrasă dintr-o scrisoare de la studentul Culianu din Italia. Qui pro quo-ul latent în titlul volumului scos de Polirom în 2004 trimite (în mod fals) către sistarea corespondenţei prin moartea unuia dintre interlocutori, şi nu la întreruperea dialogului despre beletristica lui Eliade. De fapt, în proiectatul volum urmând să poarte titlul Dialogues interrompus s-ar fi sistat convorbirea întrucât s-ar fi vorbit numai despre povestirile eliadeşti scrise până în 1982. Ideea de întrerupere a dialogului i-a aparţinut lui Mircea Eliade. Renumitul profesor de la Chicago se gândise că o discuţie în marginea creaţiilor sale literare –scrise deja sau urmând a fi concepute după 1982- va putea fi oricând reluată cu acelaşi interlocutor, sau cu altul. Să vedem însă şi modul cum este promovat echivocul prin titlul volumului de corespondenţă tipărit în 2004. Dintr-o scrisoare a lui Eliade (cuprinsă în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iaşi, 2004) aflăm că la începutul deceniului opt era în stadiu de proiect un volum axat pe literatura scrisă de istoricul religiilor. Ceva în genul interviurilor cuprinse în cartea de mare succes: Mircea Eliade, L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet (1978), dar abordând în exclusivitate proza eliadescă. Era o idee propusă de Paul Goma. Eliade urma să expună succint viziunea proprie asupra domeniului religios, viziune care să alcătuiasă un fel de fundal pentru discuţia în jurul temelor din opera beletristică, iar Culianu urma să-i prezinte literatura, vorbind de Eliade-scriitorul. Protejatul, căruia faimosul istoric al religiilor onorat de lumea academică occidentală îi trimitea bani în vremea studenţiei în Italia, ar fi urmat să semneze volumul alături de Eliade, în cazul în care proiectul ar fi fost dus la bun sfârşit, iar Eliade ar fi acceptat să semneze contractul de publicare la editura aleasă de Paul Goma. In 1982 Mircea Eliade s-a gândit că titlul volumului tratând despre beletristica sa neîncheiată (la care a lucrat de fapt până la moarte) ar putea fi Dialogues interrompus. Contractul urma să-l semneze cu Editura Hachette, pentru colecţia “Est-Ouest” coordonată de Paul Goma. I.P. Culianu s-a pus pe scris şi i-a trimis lui Eliade contribuţia sa la volum. După citirea prezentării alcătuită de aşa-zisul său discipol, Eliade îi atrage atenţia lui Culianu că despre literatura sa vorbeşte prea puţin. Dacă literatura lui Eliade (ţinând, în felul ei, pasul cu vremurile din ţară) era greu de digerat pentru o fire oportunistă care nu voia să se pună rău cu eminenţele comunismului internaţionalist, în schimb tot ce depăşea domeniul literaturii eliadeşti mai mult sau mai puţin pusă în paranteze, a fost tratat de Culianu din perspectiva acelei “uitări a fascismului”, calul de bătaie a tuturor denigratorilor lui Eliade (din Italia pro-comunistă şi din Israel). De fapt, lui Mircea Eliade i-a fost atât de neplăcut să comenteze poziţia adoptată de Culianu, încât a început scrisoarea pe 3 martie şi a terminat-o pe 28 martie 1983. Pentru a nu abandona totuşi proiectul, Mircea Eliade vine cu propunerea de a alcătui o listă de întrebări la care tot el să răspundă, cu trimiteri la părţile de Jurnal care fuseseră publicate. Răspunsurile urmau să fie dezvoltate, eventual “dialogate” de discipol. Nici acest colac de salvare a proiectului unui volum pe care să apară drept autori Culianu şi Eliade împreună n-a fost pe placul falsului discipol, mânat de cine stie ce alte interese, cum s-a văzut şi în cazul articolul despre poetul Horia Stamatu (v. I.P. Culianu, Some Considerations on the Work of Horia Stamatu, apărut în 1983 în International Journal of Romanian Studies, nr.2/1980, p.123-134), la care nu a vrut în ruptul capului să renunţe, deşi fusese insistent rugat de Virgil Ierunca (v. România literară din 7 febr. 1996). “Horia Stamatu afirmă (…) că eu scriu pentru a demonstra că el e… fascist” –notează Culianu. “A trimis la toată lumea o traducere a articolului meu însoţită de un comentariu de 27pp” (v. scrisoarea din 19 oct. 1978). În ce priveşte contribuţia sa la volumul Dialogues interrompus, abia pe 18 septembrie 1984 profesorul de română de la Groningen si-a dat seama că viziunea sa influenţată de revista Toladot (1972, Israel) îl cam “plictiseşte” pe maestrul său. De aceea I. P. Culianu îl asigură pe Eliade că între timp a scris ceva nou, fără legătură cu primul text, ceea ce era foarte departe de adevăr, lucru sesizat de istoricul religiilor, îndată ce a văzut “contextul istoric” în care dorea Culianu să-i situeze creaţia literară. Ultima şansă pe care a ratat-o discipolul a fost “soluţia provizorie” oferită de Eliade pe 21 sept. 1984. De astă dată maestrul s-a arătat dispus să răspundă unor întrebări formulate de Culianu în strictă corelaţie cu sensul romanelor şi povestirilor sale. Prilejul a fost folosit de protejat pentru a-l întreba de “tentaţia extremismului” din România anilor treizeci (v. I.P.Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.280). Insistând sine die să-l determine a intra în vorbă cu calomniatorii care l-au tot atacat fără să-i poată diminua faima de care se bucura în mediile academice occidentale, Culianu (care nu era prost deloc) s-a făcut mereu că nu pricepe cauza rezervei lui Eliade exprimată limpede într-una din scrisori: “Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare (…). Documentele la îndemână sînt insuficiente. In plus, o atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. Astăzi nu sînt acceptate decât (…) execuţiile pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani” (Eliade către Culianu pe17 ian. 1978, în Dialoguri întrerupte, 2004). Nepăsător la soarta românilor schingiuiţi şi omorâţi cu sutele de mii după gratii de ocupantul din umbră al ţării, Culianu s-a prefăcut că nu remarcă asemenea aspecte insinuate discret de Mircea Eliade în literatura sa. Dacă în ţară doar după înlăturarea comunismului s-a mai aflat câte ceva din grozăviile suferite de românii bucovineni şi basarabeni deportaţi cu sutele de mii în Siberia şi de cele două milioane de români schingiuiţi în temniţele cu care ocupantul sovietic al României împânzise ţara (v.Monumentul victimelor comunismului, în Elveţia la Chene Bourg, aproape de Geneva), în Europa de vest acestea erau lucruri pe care I. P. Culianu le putea afla din scrierile românilor exilaţi după 1944. Pe el însă nu l-a interesat genocidul comunist, crezând împreună cu întreaga profitocraţie comunistă că dacă ignoră crimele şi uciderile în massă, ele nici n-au existat. După ce a citit lista de întrebări alcătuită de cripto-comunistul său discipol, pe 15 februarie 1985 Mircea Eliade îi scrie de dincolo de ocean că n-a citit încă “elementele pentru dialogul nostru”. Probabil atunci s-a hotărât să abandoneze definitiv proiectul colaborării cu Ioan Petru Culianu la Dialoguri intrerupte, volum care ar fi fost să fie despre literatura lui Eliade şi nu despre “anii treizeci” cum o tot cârmea Culianu după viziunea celor care l-au băgat pe Noica în închisoare. Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, între 1982 şi 1985 Ioan Petru Culianu – căruia Eliade îi scria într-o dedicaţie că este “fericit că nu va rămâne singur” -, a ţinut morţiş să-i facă maestrului său dezagreabilă ideea volumului Dialogues interrompus, prin superficiale şi nepotrivite interpretări comuniste ale unor scrieri literare de sorginte filozofică. Aceasta a fost prima colaborare ratată de Culianu. Ei îi vor urma încă două colaborări dintre maestru şi protejatul său, ambele eşuate, dar măcar despre ratarea celorlalte două Eliade nu a mai apucat să afle. Ne referim la proiectul volumului Histoire IV şi la condensarea impozantelor volume de istoria religiilor scrise de Mircea Eliade într-un singur volum, alcătuit sub forma unui Dictionnaire des religions (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credinţelor şi ratatele colaborări dintre Micea Eliade şi Ioan Petru Culianu, în rev. Arges, Anul IX/XLIV, Nr.4, aprilie 2009, p.22 ). Isabela Vasiliu-Scraba Sursa: http://isabelavs.blogspot.com Note: 1. Una din condiţiile de bază ale manipulării o constituie difuzarea obsesivă a pozelor şi repetarea numelui de Culianu cu indiferent ce prilej, chiar si cu ocazia retipăririi în 2010 a Nopţii de sânziene (Mircea Eliade, Foret interdite, Paris, 1955, în romaneşte cu titlul Noapte de sânziene, Paris, 1971). Imaginea lui Culianu tânăr alături de Eliade bătrân a fost difuzată de ziarul Jurnalul naţional de miercuri 3 febr. 2010, fără a fi vorba nici o secundă de “discipolul preferat”, cum apare Culianu trecut sub poză. A fost suficiet pretextul unui interviu luat de Cătălina Iancu despre romanul publicat de Mircea Eliade în Franţa când Culianu mergea la grădiniţă în România şi republicat acum în col. BPT a Editurii Litera internaţional. Foret interdite, roman pentru care actriţa Marieta Sadova a făcut puşcărie pentru că l-a adus de la Paris, a fost citit în cercul lui Noica şi prin aceasta a constituit un cap de acuzare pentru mulţi dintre intelectualii arestaţi în 1958 de şeful Securităţii, Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau. Mircea Eliade scria pe 15 sept. 1973 următoarele: “Pentru că a citit [Noaptea de sânziene “pe care o consideră cel mai bun roman românesc”] Sergiu Al-George a fost condamnat şi a făcut cinci ani şi jumătate de închisoare” (Jurnal, 1970-1985, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.130). Desigur, comunistul reciclat pe care Noica îl îndemna să citească în paralel Scânteia si Neuer Weg (v. scrisorile către D. C. Mihăilescu din vol. Noica inedit, Ed. Humanitas, 2009, precum şi art. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru humanist, în rev. Oglinda literară, Anul VII, Nr. 92, august 2009, pg. 4802-4803) n-a amintit în interviul luat de Cătălina Iancu de arestările provocate de citirea romanului eliadesc. Probabil ca să nu-l pomenească pe Zigu Ornea care l-a băgat atunci pe Noica în puşcărie (v. Noica în vizorul Securităţii, în Observatorul cultural nr.20/277, 14-20 iulie 2005, C-tin Noica şi criticii săi din Securitate, în Ziua, 31 martie 2007 şi Cine l-a turnat pe Noica la Securitate ?, în Ziua din 7 aprilie 2007). In schimb, D. C. Mihăilescu nu a scăpat prilejul de a propaga “ruşinea de a fi român” pe care, vezi Doamne, o păzeşte să nu se transforme în “megalomanie păguboasă”. De asemenea, el a repus discret în circulaţie neîntemeiatele acuzaţii la adresa lui Eliade cocoţând pe scara valorilor post-comuniste o scriere despre Eliade ticluită în sec. XXI după directivele expirate ale lui Leonte Răutu, până prin optzeci “satrap al culturii [româneşti] improvizat în diriguitorul ei” (v. Marin Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, pg. 375). 2. Aurel Codoban, Culianu, sau filozoful religiilor ca magician.

Mircea Eliade, Memorii (1927-1937)

Paris, Gallimard

Isabela Vasiliu-Scraba este filosof, istoric al filosofiei şi eseist, Autoare a numeroase volume de filosofie şi de istoria ideilor. Cenzurate de presa comunistă, studiile sale critice asupra filosofiei lui Constantin Noica, Anton Dumitriu, Lucian Blaga, Petru Comarnescu, Platon, Kant, Heidegger si Jaspers au putut fi publicate abia după 1990.

Pentru alte articole ale Dnei Ileana Vasiliu-Scraba vizitati:

http://isabelavs.blogspot.com/

Vintila HORIA (1915, Romania-1992, Spain)

Vintila HORIA (1915, Romania – 1992, Spain)

(Poet, Novelist  Diplomat, WWII concentration camp Detainee, Exile, Academic, Winner of the  1960 Goncourt Literary Prize)

Écrivain français d’origine roumaine (Segarcea, Roumanie, 1915 — Madrid, 1992).  Son œuvre en langue roumaine ainsi que ses écrits en français, Journal d’un paysan du Danube (1966) ou Persécutez Boèce (1987), entre autres, sont marqués par le thème de l’exil auquel il a été lui-même confronté durant presque toute sa vie pour son opposition au régime communiste et son anti-soviétisme. Une campagne politique acèrbe menée par les milieux communistes en France, inspirés par les services secrets Roumains le contraignit à refuser en 1960 le prix Goncourt pour son roman Dieu est né en exil.

DEDICATION (Horia Vintila)

Through streets of Babylon I look confused

For Thee my Lord to come in your pursuit

My voice is hoarse and broken like a lute

Which lost its soul for being over used.

For Thee, my Lord, I search in vain the mornings

At crossroads laden with the traffic warnings

My restless body tired without reason

Through hints of winter and of barren season.

You see, my Lord? To cope I do not seem

As you elude me through this tangled maize

Give me a sign to dedicate in praise

My heavy pen, my poem and my dream.

Do steel my voice and make the strings resound

My  forehead with Thy gentle hands surround

To place me on the whiteness of the page

And live again Thy spirit as a sage.

Rendered in English by Constantin ROMAN

(all rights reserved, 2009)

http://www.youtube.com/watch?v=n7gLVe1p94k&feature=related

Inchinare   (Horia VINTILA)

Prin targuri, Doamne, sufletul mi-alunec
Si printre oameni in zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt si ragusit: un flaut
Cu sufletul rapus de prea mult cantec.

Te-astept in dimineti intunecate,
Prin zgomotul rascrucilor umblate
Si-am obosit de cand Te caut Doamne,
Prin zvon de ierni si prin uscate toamne.

Nu vezi? Sunt singur si prea greu mi-e scrisul
De-a nu Te fi-ntalnit pe nici o cale.
Da-mi semn sa-nchin Minunatiile Tale,
Condeiul greu, poemele si visul.

Fa-mi glasul drept si coardele sonore,
Cuprinde-mi fruntea-n maini de aurore
Si lasa-ma pe albul unei pagini
Sa ma culeg sfios dintre paragini.

NOTE: The English version of this poem is to be found in the forthcoming  Anthology of Romanian Poetry in Translation:

Traducerea in Engleza face parte din Antologia intitulata “Poeme Razlete – Random Poems”, de Constantin ROMAN, editata de “Centre for Romanian Studies (London)”

“Poeme Razlete” – “Random Poems” by Constantin ROMAN, edited by the Centre for Romanian Studies (London)

http://www.youtube.com/watch?v=n7gLVe1p94k&feature=related

Herta Müller has a sharp sense of realities, as demonstrated in her article published in Tagesspeil of 17 July 2008, which is echoed by the Frankfurter Rundschau:

“It is a scandal that Romania put forward as its representatives (in Germany, a.n.) two persons who during the dictatorship (a.n. Ceausescu’s) were collaborators of the secret services. “

She is joined in her protest by her former husband, the writer Richard Wagner who adds:

As it happened before in the past we shall carry on talking about an East-West dialogue between useful idiots and secret services informers, about cultural exchanges as well as about trends and research methods. All of it as if nothing had happened, as if nothing mattered. Quite the contrary it does very much matter both in Germany and in Romania. One has barely started understanding the past that one falls victim to amnesia. Democracy remains helpless whilst being denied a template of real reference values.

(For more information Google “Blouse Roumaine – an Anthology of Romanian Women”)

BUY THE BOOK:

http://www.blouseroumaine.com/buy-the-book/index.html