http://www.carbonated.tv/news/romanian-protesters-clash-with-riot-police

Constantin ROMAN - Guest Speaker to the NATO School of Physics Conference (1968)

Constantin ROMAN – Dérive continentale ou européen en dérive

Review: ISIS Review Vol. 91 No. 2 (June 2002) – University of Chicago Journals.

by Professor David Oldroyd – University of New South Wales, Australia.

Voici une lecture aussi passionnante que captivante, bien qu’elle ne soit pas, comme le suggère son titre, un récit scientifique*/. Son auteur, un dissident Roumain ayant fait ses études de géophysique à Bucarest pendant les années folles du régime immonde de Ceausescu, est quand même parvenu a s’en échapper, afin de participer à une conférence à l’Université de Newcastle, en Grande Bretagne. N’étant plus retourné en Roumanie qu’après la chute du régime communiste, il est resté néanmoins un patriote Roumain, actuellement Professeur honoris causa de l’Université de Bucarest, tout en gardant sa résidence, près de Glyndebourne, dans une partie “chic” de l’Angleterre. Selon son propre récit, Constantin Roman doit être l’un des jeunes scientifiques recevant l’un des meilleurs honoraires du monde . Une fois arrivé en Angleterre, muni seulement d’un billet de £5 dans sa poche, il a utilisé son expertise, son charme, les meilleurs contacts ainsi que l’appui de l”unversité de Newcastle

Keith RUNCORN, invited Constantin ROMAN to a NATO Conference on Palaeomagnetism

comme plateforme de lancement. En parvenant à entretenir les meilleurs contacts, notamment avec le Professeur Keith Runcorn, de la Royal Society, il parvint à obtenir une bourse de recherches au Collège de Peterhouse, à Cambridge. Cela lui a permis de faire sa thèse de doctorat sur la tectonique des Carpathes et de l’Asie centrale, en étudiant des données sismiques afin d’identifier les limites et le mouvement des plaques lithosphériques. Dans ce contexte, utilisant les zones de compression et d’extension, il a défini l’existence de deux plaques lithosphériques non-rigides, les “plaques tampon”, ou “buffer plates”, du Tibet et du Sinkiang, cantonnées respectivement entre les plaques lithosphériques rigides de l”Inde et de l’Eurasie. Au début des années 70 une pareille suggestion aurait été étiquetée pour le moins comme iconoclaste. Une fois son doctorat obtenu, sous la direction du professeur Sir Edward Bullard, Roman est devenu par la suite Conseiller International de l’industrie petrolière, ayant gagné, je suppose, des honoraires prodigieux. Cet ouvrage traite essentiellement, de la folie des dictatures et des bureaucraties mais aussi de la douce vie de doctorant-chercheur a Cambridge. Quand aux détails de la bureaucratie “kafkaïenne”, les autorités britanniques semblent aussi obstinées que leurs consoeurs roumaines : impossible d’obtenir un permis de travail et de résident, sans avoir préalablement reçu une offre de travail, alors que pour obtenir du travail il fallait être d’abord muni d’un permis de travail. La seule différence dans cette impasse a été que Roman a joui, dès le départ, de l’influence et du soutien inconditionnel de ses contacts à Cambridge. Par surcroît, il s’est lié d’amitié avec un journaliste du quotidien conservateur, le Daily Telegraph de Londres, qui lui a offert une place de travail, faite de toutes pièces, comme “chercheur” des évènements politiques de Roumanie. Il est évident que le jeune Roman était tenace, intelligent et plein d’innovation, mais surtout plein de charme; en tant que chercheur, Roman a appliqué ces mêmes qualités qu’il a   mené jusqu’au bout avec le plus grand effet. A un certain moment clef, quand il se trouvait bien avancé dans ses recherches de doctorat, Bullard a attiré son attention sur

Teddy Bullard celebrating Constantin Roman's Wedding at Cambridge, 1973

un sujet de recherches identiques, mené par un groupe de scientifiques du Massachussetts Intitute of Technology, aux USA. Ce groupe, à la tête duquel se trouvait Peter Molnar, est arrivé aux mêmes résultats, de façon indépendante. Par surcroît. un journal scientifique americain, auquel ces résultats avaient été soumis, en avait accepté la publication, qui allait paraître à brève échéance. Bullard a mis en garde son étudiant Roman que si cela arrivait avant qu’il puisse défendre sa thèse de doctorat, il ne pourrait obtenir, au mieux, qu’un diplôme de Masterat, (comme prix de consolation à la place d’un doctorat). Cela n’empechât pas qu’avec élan et créativité, Roman se précipitât  à Londres afin de persuader l’éditeur de l’hebdomadaire scientifique New Scientist de publier les détails essentiels de sa dissertation de doctorat, avant que l’article de MIT n’arrive aux imprimeurs. Cet incident est presenté comme “un coup”, ce qu’il a bien été en réalité , car ce fut le biais par lequel son doctorat a été sauvé. Toutefois, si cela a affranchi de cette menue difficulté un jeune de Cambridge, on se demande bien ce qu’ont pu en penser ses homologues Américains . Sur ce point , rien n’est dit.

I had started to study English as my fourth foreign language after German and French, which were both spoken in the family and Russian which was compulsory at schools behind the Iron Curtain. My native language was Romanian and long before I started private English lessons I had a cartoon-like impression of the British Isles from the plays of Bernard Shaw, Oscar Wilde and Charles Dickens, from the short stories of J.B. Priestley, the fabulous novels of Walter Scott‘s and from my bed side History of Architecture by Sir Bannister Fletcher. I also knew and admired Henry Moore whose exhibition was organized by the British Council in Bucharest. When I was a student in the 1960′s I was, of course a fan of the Beatles, although I had to keep this a secret from the Communist authorities who regarded the Pop Music as decadent. Well, I wanted to be decadent.

… within three months I learned to down eight pints of Newcastle brown Ale in one evening …

Within three months I learned to down Eight Pints of Newcastle Brown in one evening

My first contact with Britain, was oddly enough with Newcastle-upon-Tyne and I was terribly excited to be the guest of the School of Physics, where I enjoyed the privilege of a visitor’s accommodation in a beautiful penthouse. This was all the more exciting as it was built by Sir Basil Spence an architect I much admired for his rebuilding of Coventry Cathedral. I could not understand Geordie being spoken in the pubs and did not know what a pint was and neither could I drink more than half a pint, but within three months I learned to down eight pints of Newcastle brown Ale in one evening. I found the inhabitants friendly, although being called a pet took some time to get used to given my stuffy Marxist upbringing: – well some people were more equal then others back home.

In Newcastle I was asked by the University Librarian what language we spoke in Romania and if we had a language of our own, so I decided to start a crusade in the form of a One-man Festival of Romania to proselytise the Geordies about the virtues of Romanian culture. This attracted the attention of Tyne Tees TV who interviewed me live and made me overnight an unwitting hero within two months of my arrival in town.

… My greatest trouble in England arose from my refusal to give up my Romanian nationality. In retrospect this may seem bizarre …

In the meantime I got very worried about my finances, as the one pound a day grant was not stretching far enough so I applied for various research scholarships of which I got two in Canada and the United States and a Scholarship at Cambridge. I chose the latter because I liked the architecture and the gardens. I think I got the Scholarship against intense competition because I was quite relaxed about it as I could not imagine in my wildest dreams that I will ever succeed in being a postgraduate student at Cambridge, so I did not take my interview seriously and felt no angst about it.

Whilst at Cambridge I translated and published in Encounter Romanian poetry and wrote articles about Brancusi in the Cambridge Review. I also wrote the first bilingual French-English pamphlet with the History of Peterhouse, which was my College and I remembered asking my long suffering Tutor, who was a medieval Historian:

Peterhouse, Cambridge, College History by Constantin Roman

Did you wait 700 years for a Romanian to come along and write a History of Peterhouse?

In my second year I was elected President of the Graduate Society and managed to obtain new privileges, one of which was to be allowed to have the Society Dinners in the Combination Room. I also discovered in the College a portrait of Dewar, a scientist whom I admired in Romania and who was relegated to oblivion in the College cellars, so I granted him a place of honour in the Grad Soc Common Room, where it still hangs today (NB Since writing this piece the painting was moved to the first-floor stairwell leading to the Fellows Parlour).

My greatest trouble in England arose from my refusal to give up my Romanian nationality. In retrospect this may seem bizarre, especially that I was menaced on a number of fronts: by Securitate operatives masquerading as diplomats keen to end my flouting of socialist order and drag me back to Romania; by a prospective mother-in-law who refused to allow her daughter to marry me unless I accepted British citizenship; and by officials of the British Home Office who assumed that my desire to retain what I saw as my unalienable right of birth, my nationality, might stem from communist loyalties.

Afterwards Lord Goodman decided to champion my cause, writing to the head of the Home Office that I was a

man of impeccable character clearly determined to belong here and make a significant contribution to our national life.”

In retrospect I hope that I discharged myself honourably of Goodman‘s expectations as I gave generously my expertise in discovering oil and gas for Britain and batting for Britain abroad on the cultural and scientific front, especially in my native country – Romania.

The whole drift of this saga is best captured in memoirs recently published by the Institute o Physics in London  under the title Continental Drift – Colliding Continents, Converging Cultures.

Constantin ROMAN: A History of Plate Tectonics at Madingley Rise, Cambridge

http://www.constantinroman.com/continentaldrift/

http://www.movinghere.org.uk/stories/story12/story12.htm?identifier=stories/story12/story12.htm

What better place to lament the state of Ceausescu’s Romania than at Churchill’s College ? With the help of Timothy Cribb, a Fellow of Churchill,  I had translated into English, a series of contemporary Romanian poems, by Marin Sorescu, which I had published in “Encounter”.
Four people recited the poems: Timothy Cribb, from Churchill, myself, Ben Knights from Peterhouse and Ben’s girlfriend a student of English. The poems were recited on a background of panpipe laments or “doina de jale”, Carpathian shepherds songs, which were eminently suitable for the poet’s outcry, such as in my translation of the following verse:

Passport
To cross the border
Between the sunflower
And the moonflower
Between the alphabet
Of hand-written events
And printed events.

To be friend of all atoms
Which form the light
To sing with the atoms which sing
To cry
With the atoms which die
To enter into all the days of one’s life
Without restriction
No matter whether they fall on one side or other
Of the word
Earth.

This passport
Is written in my bones
In my skull, femur, phalanxes and spine
All arranged in a way
To make clear
My right to be man.

(“Cambridge Review”, 92, 2203, pp. 233, 28 May 1971)

The show took place in the auditorium of Churchill College, which was full with a young audience, hundreds of young people and academics attracted by the popularity of George Steiner, who made an introductory speech. George Steiner was later to have a Chair of Comparative Literature, created for him at Oxford, whilst Marin Sorescu, in the post-Ceausescu times, became Minister for the Arts in Romania and rather more conformist than in his younger days, when his poems were allowed to strike a0 mild note of dissent…………

NOTE: for those readers who either do not know or do not want to know and especially for those people who escaped Romania, this is to say how nearly impossible it was to cross the Iron Curtain during Ceausescu’s hellish dictatorship: many people risked their  lives  and paid the heavy price of exile – others who had no faith in any change for the better after Ceausescu’s fall, have joined the exodus and  millions of uprooted who sought work and settled in foreign countries – Millions of them!!  Romania’s 23 million-population would decrease even faster should it not be for the influx of Chinese workers and the high-birthrate of the Roma ethnic minority. Such is the inheritance of five decades of Communism followed by two decades of neo-Communism!

extract from:
<a href=”http://www.constantinroman.com/continentaldrift”>www.constantinroman.com/continentaldrift</a>
(there is a free Romanian translation downloadable in pdf  (ask for link – large memory needed ) , because even 17 years after the fall of communism, in 1989, although these memoirs were published in England and in the USA,  its translation cannot be published in Bucharest: it was turned down by  Liicianu of  “Humanitas”, by Patapievici’s “Romanian Institute” (Formerly the Fundatia Culturala Romana) and by Romanian  editors with claims of being “aristocrats of the intellect” (boierii mintii) – read “leaders of opinion”.
“

Social, Economic and Political Background:

During such an epic leadership of the scholarly personage, which was embodied by Elena Ceausescu – the Woman Creator-Symbol, beside her husband-hero Nicolae Ceausescu, there was no question of any other Romanian woman being allowed any creative exercise, except in reproductive terms.

Bucharest Historic Downtown bulldozed by Ceausescu 1980s

As if such inhumane policies were not enough Romanians under Ceausescu suffered the constant threat of being evicted from their homes, in the drive of modernising the country, with scores of city centres being razed to the ground, and the historic architecture vanishing with it,

16th c Monastery in the heart of Bucharest being bulldozed by Ceausescu to make room for his Pharaih delusions of grandeur

in order to make room for prefabricated Stalinist-style  blocs of flats. People were given 72 hours to clear their belongings and move into modern chicken coops: they abandoned their furniture and pets in the streets (hence the errand dogs of Bucharest, that have become proverbial).

Proverbial stray dogs of Bucharest - descendants of abandoned pets during Communism

To add to this unseeming social nightmare, intended to cower the people into utter submission, and steal their memory and their pride, during the early 1980’s, Ceausescu decided that all foreign debt, incurred over an unreasonable industrialisation, should be repaid, for which most agricultural products were exported; Romanians were left without basic foodstuff and miles-long queues were formed in front of state-owned co-ops, lining for hours on end, in the hope that something to eat would be provided: there was no meat, no fish, no eggs, no vegetables –only some rotten potatoes, occasionally, not fit to feed the pigs and on a good day one may find some chicken claws, with which one could make some broth with (q.v. Eugenia Velescu):

Potatoes:

“I got up early, at the crack of dawn, to secure a place, by 6 AM, in an interminable queue, in the hope of buying milk and eggs for our silver wedding anniversary, but I came home empty handed. That afternoon I went again on an errand to see if I could buy anything for our dinner at our local market place. This was an open air market where peasants with a tiny plot of land could bring their vegetables. These were a luxury as they were so expensive, so I thought I had a better chance of finding something. The stalls made of wooden planks on struts were absolutely empty and in the fine rain they looked desolate and dirty. I scanned the stalls, as the last peasants were about to leave, for their villages, outside Bucharest. It was winter time and dark was falling early in the day. As I was about to give up, looking down, carefully to avoid the pot holes full of rain water, I just noticed a few potatoes which fell on the ground, under the stall, so I asked the peasant if I could pick them up. As I knelt on the ground, with difficulty, at my old age, because of my arthritis, I put them in my plastic bag and asked how much he wanted. He did not want to receive any money, in deference to my old age. I must have looked pityfull and exhausted. I hurried home with just an empty bag with three potatoes covered in mud. As I entered our block of flats I met this young neighbor of mine, who exclaimed in surprise: madame, she said, ‘where have you found these potatoes, because I looked the whole day and found none… and I have a young baby at home who has nothing to eat. I am desperate.’ So, I handed over to her the  three potatoes, which were visible through the plastic bag and came home with nothing: but was glad to have done a good deed.” (Jenny, personal communication, 1981)

The whole despair of hunger is summed up in an open letter sent by the women of Romania to Elena Ceausescu, in 1980 (q.v. Hunger, Potatoes), which was published in the West.

Elena and Nicolae Ceausescu's Cult of Personality

Hunger (Open letter to Elena Ceausescu):

“Mrs. Ceausesscu,

We are a group of Romanian women from across twelve different Counties of this very Land that you and your husband, aided by your family, are leading, with these smiling, well-groomed faces – judging at least from  your ubiquitous  portraits displayed everywhere, in offices, factories, and streets – whilst the population suffers from malnutrition, being deprived of basic foodstuff.

You allowed yourself to say on TV that Romanians are fat and that they eat too much. As if the lack of food would make one fat! Indeed, it may be that the very lack of food that makes one fat as we are without even the most basic foodstuff such as potatoes, onions, dry beans, not mentioning green vegetables.”

(……………………………………………………………………………….)

“Since 1980 one could scarcely find anywhere any potatoes on sale in the state-owned shops and if, by chance, one finds any one could hardly eat three or four good potatoes out of four kilograms, as the rest are unedible, being so bitter.”

(……………………………………………………………………………)

“Where is our agricultural produce, dear “First Lady of the country”? We would dearly love to know it, from yourself, in your capacity of communist woman, wife and mother, where is our foodstuff? Where on earth could one find cheese, margerine, butter, cooking oil, the meat which one needs to feed the folk of this country?

By now, you should know, Mrs. Ceausescu, that after so many exhausting hours of travail in factories and on building sites we are still expected to rush about like mad, hours on end, in search of food to give our husbands, children and grandchildren something to eat.

You should know that we may find nothing to buy in the state-owned food shops, sometimes for days or weeks on end. And finally if one is lucky to find something, as we must stand in endless queues, which in the end  would put paid to all desire to eat and even to be alive! Sometimes we would even feel like dying, not being able to face the suffering, the utter misery and injustice that is perpetrated on this country.”

{Translated from French, text quoted in the special Issue nr. 20, Summer of 1981 under the title  ‘Roumanie, Crise et Repression, 1977 – 1980’’, in the Periodical  ‘L’Alternative – pour les Droits et les L ibertés Démocratiques en Europe de l’Est’, pp. 97, Paris, 1982)

The Romanians known for their defiant spirit which allows them to laugh during grief, as a means of ultimate catharsis (a face haz de necaz) could at least show a bitter smile, when hearing the Romanian gypsy children performing the parody of a Christmas Carol, in 1980, nine years before the tyrant and his wife were put down, on Christmas Day:

CHRISTMAS CAROL

Christmas Carol - Romania

(A   Parody sung by Romanian Gypsy children)

Father Christmas we do beg

Bring us butter, bring us egg.

If you ever come on foot

Bring some cabbage, or beetroot

If your bag is large enough

Add some maize and garlic cloves.

Christmas Father don’t miss either

The potatoes and the flour.

Should you come, though, in a sleigh

Don’t forget for the New Year

Toilet paper that’s so sparse,

To wipe at least our arse.”

(Translated by Constantin Roman, from the French version published in the magazine “L’Alternative” (Paris), supplement 20, 1981, pp. 96)

Ceausescu Propaganda Poster

“L’execution des Ceausescu – La verite sur une revolution en trompe-l’oeil”
Editions Larousse, 153 pages, Paris 2009.

ISBN: 978-2-03-584830-7

Prix: 11,40 Euros
——————————————–
“The execution of the Ceausescus – the truth about a faked revolution”

TABLE OF CONTENTS:

PROLOGUE – The rise of a Satrap
Ch. 1 – An End foretold
Ch. 2 – Game of Mirrors
Ch. 3 – Timisoara the Genuine Dead
Ch. 4 – Timisoara the Fake Massacre
Ch. 5 – Dictator without Power
Ch. 6 – Renaissance in a Blood Bath
Ch. 7 – The Double Death of Ceausescu
EPILOGUE – The Silence of History
NOTES

———————————————-

PROLOG – Drumul spre putere al unui satrap
Cap.. 1 – Un  sfarsit anuntat dinainte
Cap. 2 – joc de oglinzi
Cap. 3 – Timisoara – adevaratii morti
Cap. 4 – Timisoara – simulacrul masacrului
Cap. 5 – Dictator neputincios
Cap. 6 – Renastere in baie de sange
Cap. 7 – Dubla executie a sotilor Ceausescu
EPILOG – Tacerea  istoriei
NOTE

«Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat [eu, Lucian Blaga] să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată». Desprinsă din Prelegerea inaugurală din anul universitar 1940-1941 ţinută la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu (1) din cauza masacrării românilor din jumătatea de Ardeal primită de Horty de la Hitler, spusa lui Blaga s-a adeverit întocmai (2). E suficient să ne gândim la faima internaţională a lui Zevedei Barbu, fost secretar de redacţie al revistei sibiene “Saeculum”, după 1946 diplomat la Legaţia României de la Londra de unde îşi dă demsia în octombrie 1948. Peste ani el avea să devină autorul unor cărţi de referinţă în domeniul psiho-sociologiei: Development de la pensee dialectique (327p., Paris, 1947), Democracy and Dictatorship  (Londra, 1956) şi Problems of historical psychology  (Londra, 1960) în care analizează îndeaproape societatea ateniană din vremea lui Pericle, omul grec cuprins în cadrul social, politic şi intelectual pe care îl crează. Cu sprijinul lui Grigore Nandriş (3) Zevedei Barbu a fost profesor în Anglia, din 1953 la Universitatea din Glasgow, apoi în 1959 la Universitatea din Sussex, (iar din 1977 în Brazilia la UnB). Prin cărţile sale, Zevedei Barbu l-a influenţat pe Jean Pierre Vernant (4) care i-a preluat formula “back to the Greek” (v. Nicole Loraux, La tragedie d’Athene, Paris, Seuil, 2005).

Independent de întoarcerea la grecii antici preconizată de Zevedei Barbu(1914-1993), Noica s-a întors şi el la înţelepciunea antică. Întâi luând ore de greacă veche cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta şi care îşi luase ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Rămas în ţară printre prieteni, dar – ca şi Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Alexandru Paleologu, Traian Herseni, C-tin Fântâneru, Blaga, Botta, Vasile Băncilă, etc. -, fără drept de semnătură, Noica dorea să afle prin anii cinzeci “înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însă preocupat şi de Goethe. Scrisese în domiciliul forţat de la Câmpulung şi un Anti-Goethe. Ba avea scrisă şi o carte despre Hegel, dialecticianul răstălmăcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. După anii de chinuri suferite în temniţa politică pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (5) într-un manuscris predat la unica editură bucureşteană ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logică. Aici s-a întors iarăşi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon. Pe urmă a putut să se întoarcă şi la gândirea filosofică românească, aşa cum apăruse ea în momentul de graţie în care Mircea Vulcănescu îşi publicase Dimensiunea românască a existenţei (martie, 1944).

In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinţei. După 34 de ani de la îndepărtarea forţată a filosofului dublat de un economist de geniu, C-tin Noica îi aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale lui Mircea Vulcănescu. În marginea acestora Alexandru Dragomir argumentase ideea că opera unui gînditor “nu are o singură dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final că “Vulcănescu era copleşitor” (ibid.).

La Noica, evocarea Dimensiunii româneşti a existenţei, “cea mai substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însuşi titlul ales. Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din perspectivă românească – luase înfăţişarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaţiei, Noica apasă pe primul termen,  invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a  preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema ontologică, sau problematica fiinţei nu depăşea aspectul interpretării imanentiste a existenţei materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes ştiinţa şi tehnica de ultimă oră.

De fapt, ancorarea lui Noica într-o viziune creştină asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenţă a problematicii fiinţei e anulată din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeşte. Or, în credinţa creştină iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, şi nu din indiferenţă la soarta omenească, Dumnezeu s-a făcut om. Relaţia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaţia explicită că fiinţa la români ar fi “întru” (în şi înspre, adică participând şi năzuind către altceva decât materialitatea proprie şi materialitatea lumii). Cu găselniţa acestui “întru”, de care era pe bună dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca şi Mircea Vulcănescu) la ideea de sorginte medievală după care participarea la Divin are niveluri şi intensităţi diferite.

Pe urmele lui Vulcănescu el va evidenţia aportul adus de câteva cuvinte româneşti la problematica fiinţei. Demersul ambilor s-a situat în descendenţă heideggeriană. Interesant este că şi filosoful de la Freiburg im Briesgau urmărea cu interes gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Nae Ionescu, Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzăr, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscătescu, Vintilă Horia, etc.). In timpul războiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce părere au Latinii? (adică Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprişan, etc.), fiind un perfect cunoscător al limbii latine (făcuse studii teologice şi un doctorat în gândirea medievală). Mai putea avea acces şi la tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germană, lucrări interzise în comunism, care nici până azi n-au fost editate în româneşte. Heidegger se pare că era la curent şi cu revista de filosofie scoasă de Blaga, procurată prin Walter Biemel (6). De Mircea Vulcănescu aflase cu siguranţă de la Constantin Amăriuţei. Acesta povestea cum marele Heidegger notase şcolăreşte interpretarea  vulcănesciană a termenului de “aevea” pe care i-a relatat-o Amariuţei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti: Jurnalul literar, 2003). In studiul nostru Constantin Oprişan, un discipol necunoscut al lui Heidegger (rev. “Rost”, an VI, nr.70, dec. 2008, p.25-30) semnalasem cum la vremea când bătrânul filozof era atacat la Paris şi omagierea sa fusese interzisă  la Sorbona(7), se formase un fel de zid românesc din foştii săi studenţi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat în Castelul de la Cerisy la Salle.

Petre Ţuţea spunea că în închisoare, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supravieţui. Părintele călugăr Arsenie Boca, şi el martir al închisorilor comuniste, spunea mai explicit că la schingiuiri, doar prima lovitură o simte deţinutul politic: restul le suportă Dumnezeu. Atât Ţutea (devenit gânditor creştin) cât şi Noica au supravieţuit. Surprins la un moment dat că citeşte Biblia, filosoful de la Păltiniş a improvizat o scuză de toată frumuseţea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecţiile. S-ar documenta. Să nu apară nepregătit în faţa fiului său pe care nu-l mai văzuse de când acesta era elev. Pentru că între timp, Răzvan al său plecat în Anglia devenise călugărul Rafail. Cum să discute el cu Rafail, dacă nu pune mâna pe cartea interzisă de ideologii materialişti?

Note:
1.v. L.Blaga, Curs de filosofia religiei. 1940-1941; text stabilit de Dorly Blaga (Alba Iulia: Fronde, 1994, p.7). Din cauza masacrelor şi a terorii dezlănţuite pe teritoriul românesc alipit Ungariei  (sept. 1940 – oct. 1944) prin Dictatul de la Viena, 200000 de români s-au refugiat în România şi 280000  au fost expulzati cu de-a sila din Transilvania de Nord. Mulţi dintre românii rămaşi au fost aruncaţi de administraţia maghiară în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare împreună cu steagul românesc, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte lentă, violarea si injunghiarea femeilor tinere, măcelărirea copiilor, femeilor insarcinate si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19040 de atrocităţi în judeţele Bihor (3598), Ciuc (538), Cluj (6256), Maramureş (284), Mureş (2534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1216), Salajs (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Bucureşti, Ed. Politică, 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985). La aceste acţiuni de purificare etnică a teritoriului ocupat din străvechime de români s-au adaugat evacuarea  administrativă a 60000 de români trimişi de unguri în “lagăre de muncă” , de unde s-au reîntors 8000 de români, precum si trimiterea românilor pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000 de victime în cazul armatei  a 2-a maghiare la cotul Donului” (v. Mircea Tudoran, în Jurnalul literar noiembrie-decembrie, 2003, p 16).

2. O dovadă (dintre multe altele) a viitorului de natură spirtuală rezervat românilor după 1941 o reprezintă prestigiile europene (si ades academice) ale atâtor scriitori exilaţi după 1945, de care decenii la rând cei din ţară n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Horia Stamatu, Emil Cioran, Vintilă Horia, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, V. Ierunca, C-tin Amariutei, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, D. Găzdaru, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Oct. Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu, Ion Omescu si multi, multi altii. În ţară, sub atentă urmărire sovietică, cultura românească trebuia extirpată, trimisă după gratii, interzisă, arsă, mutilată prin cenzură, trecută la fonduri secrete, sau în subsoluri umede, ori în depozite de cărţi necatalogate, de existenţa cărora ştiau foarte puţini. In locul valorilor validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit oficial dominaţia non-valorii si selecţia inversă, adică promovarea si mediatizarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase. Această tactică a ne-prietenilor noştri, folosiţi de ocupantul sovietic pentru consolidarea stăpânirii, a luat un nou avânt după abolirea comunismului în decembrie 1989 si incendierea Bibliotecii Universitare căreia spre sfârşitul vieţii Mircea Eliade îi donase un important fond de carte. Tactica este divulgată de amploarea şi mediatizarea fără preget a calomniilor la adresa lui Nae Ionescu, “cel mai influent gânditor român” (Edmond Nicolau) precum si de perseverenţa atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase, folosind termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade. Zevedei Barbu (1914-1993) numea «război total» dominaţia politică totală a unor minoritari asupra instituţiilor sociale ale unui stat (guvernarea, mass-media,  academia si învăţământul de toate gradele) într-o  ţară precum România, populată în mod majoritar  de o singură etnie. După ultimul recensământ, România are o populaţie românească de 90%. Dominaţia politică (din august 1948 de când Ana Pauker a înfiinţat Securitatea aservită KGB-ului si până astăzi) a minoritarilor preferaţi de Stalin poate fi uşor constatată şi din faptul că televiziunile “române”, numite «naţionale»,  vorbesc de aproape două decenii, până la saţietate, de cele 14 minorităţi, «omiţând» de fiecare dată să specifice că minorităţile luate la un loc reprezintă doar 10% din populaţia ţării, in cele 10 procente fiind cuprinsă si minoritatea maghiară de 6%. In Istoria lui M.Roller, scrisă în 1947 la comanda ocupantului sovietic, România era considerată “stat multinaţional”. Fără cuvenitele specificări, din 1990 încoace de fapt se încearcă fixarea ideii lipsită de bază reală că azi România este un stat multinaţional, pentru că în 10% din populaţia sa se găsesc 14 etnii diferite, din care minoritatea maghiară are cca 1,5 milioane de locuitori (din 23 de milioane de cetăţeni români). Statutul “multinaţional” a fost indirect consfinţit prin legea de introducere a limbii maghiare ca a doua limbă din România.

3.v. scrisoarea lui Zevedei Barbu din 1 oct. 1948 în Corespondenţa emisă şi primită de Grigore Nandriş. 1946-1967, Ed. Vestala, 2000, p.24-24.

4. v. traducerea din 1995 (Bucureşti, Ed. Meridiane) făcută de Zoe Petre şi Andrei Niculescu: Jean Pierre Vernant, Mit şi gândire la Greci (ed. I-a, 1965).

5. Constantin Noica a fost arestat în 1958 după ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a dat pe ascuns Securităţii manuscrisul lui Noica publicat în formă cenzurată în 1980 sub titlul:Povestiri despre om – după o carte a lui Hegel.  A se vedea: Noica în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate în rev. Ovservatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum şi nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/ Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.

6. In 1970, evocându-l pe Lucian Blaga din perioada refugiului universităţii clujene la Sibiu, Ion Negoiţescu spunea că Biemel i-a transmis lui Blaga impresia lui Heidegger după citirea revistei Saeculum. Filozoful din Freiburg “s-a arătat extrem de încântat că în România (…) apare o revistă de filozofie atât de interesantă, atât de vie, atât de actuală”(Ileana Corbea-N. Florescu, Convorbiri prin timp, Bucureşti: Societatea Română de Radiodifuziune, 2003, pp.264-264).

7. Indicaţiile de marginalizare a filozofului Martin Heidegger erau respectate si după Cortina de fier. Pentru că a publicat în primul număr al revistei Echinox  (1969) un text de Heidegger, studentul Eugen Uricariu a fost înlăturat din postul de redactor sef al revistei şi înlocuit prin tânărul asistent Ion Pop (v.interviul cu scriitorul Ion Pop în rev. Bucovina literară, Nr.8-9/ 222-223, aug.-sept.2009). Din 1969 exilatul Octavian Vuia, fost student al lui Heidegger 6 semestre, pusese la cale tipărirea unui volum de “omagiu românesc”, intitulat Symposion Heidegger (1971). De ideile lui Octavian Vuia care nu treceau Cortina de fier decât spre a ajunge în fondurile secrete ale Bibliotecii Academiei RSR, s-a ocupat  ideologul Henry Wald (Elemente de epistemologie generală, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, pp.153-154), adevăratul mentor al lui Liiceanu, care-i reproduce după 37 de ani atitudinea critică (v. Prefaţa la Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, Bucureşti, Humanitas, 2004, precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate: Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia: Star Tipp, 2004).

*Eseul Cât de subversiv putea fi Noica a fost cuprins în revista “Meandre”, 1-2/22-23, 2009, ISSN 1454-4253, sub genericul “Centenar Noica”, pp.80-81. Citit două treimi, articolul i s-a părut “foarte interesant şi instructiv” fostului ziarist de la Scânteia, C. Stănescu, cum a notat el pe 10 februarie 2010 în articolul Povestiri despre Noica postat în revista “Cultura” scoasă de Fundaţia Culturală Română, Nr.55/2009 (259). Fiind un admirator al lui Wass Albert, condamnat pentru crime împotriva românilor în timpul alipirii nord-vestului Transilvaniei la Ungaria (1940-1944), Costel Stănescu n-a mai putut citi şi ultima treime împreună cu notele, pretextând că s-a împotmolit de o frază a lui Noica din Sentimentul românesc al fiinţei. La articolul său intitulat Povestiri despre Noica am scris pe 10 febr. 2010 un comentariu în care specificasem că la data arestării lui Noica, sef al cenzurii fusese Ion Ianoşi. Comentariul meu a rezistat o săptămână la rubrica de Recent comments, la care se ajungea însă indirect, deschizând alt articol semnat de Costel Stănescu (n.1938), articolul comentat de mine fiind scos de pe lista sa de articole. Pe 11 februarie, a doua zi după ce-am scris comentariul (pentru restabilirea adevărului mutilat de C. Stănescu spre a putea face nişte observaţii folosind un şablon nepotrivit) webmasterul Nicu Ilie îşi cerea scuze că “site-ul a luat-o razna”. Pe 12 februarie site-ul şi-a “revenit”, dar nu complet, fiindcă numărul 55/2009 (259) din 10 februarie al revistei-on line cuprinzând Povestirile despre Noica a disparut fără urmă.
Redăm mai jos comentariul care a făcut ca site-ul revistei Cultura scoasă de Fundaţia Culturală Română “să o ia razna”:
“Folosiţi trucuri ieftine: (1) vă faceţi a nu vedea cartea La tragedie d’Athene (Paris, Seuil, 2005) în care Loraux afirmă că Jean Pierre Vernant a fost influenţat de Zevedei Barbu de la care a preluat formula “back to the Greek”. Existenţa acestei trimiteri anulează o acuzaţie stupidă de protocronism şi nişte ghilimele răutăcioase. (2) Eu nu ştiu nici de ce şi nici de cine a fost arestat Noica. Poate numiţi Dvs [d-le C. Stănescu] capii Securităţii şi ministrul de interne din 1958. Doar pe cenzorul de la cultură vi-l spun eu: Ion Ianoşi. (3) Cuvintele lui Noica sînt următoarele: “sporul adus de câteva cuvinte româneşti în problematica fiinţei”. Sporul= a aduce ceva în plus. Aport= contribuţie într-o acţiune comună. Unde-i diferenţa?” (Isabela Vasiliu-Scraba, 10 febr. 2009, comentariu sub articolul: C. Stănescu, Povestiri despre Noica, în secţiunea “Cultura literară” a revistei on-line “Cultura” editată de Fundaţia Culturală Română, nr.55/2009 (259), miercuri 10 februarie 2010).

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

(Isabela Vasiliu-Scraba)

Mircea ELIADE

Desemnat de Sorin Antohi drept “noul Eliade”, Ioan Petru Culianu a reprezentat “un fenomen exploziv(1) introdus în cultura română de după 1989” (2). Sigur, ar fi contra-productiv să repunem în circulaţie ditirambii prin care s-a realizat această masivă manipulare, care în sine ar fi fost chiar benefică, dacă numele discipolului Culianu n-ar fi fost folosit permanent pentru a-l înlătura din cultura românească pe marele Eliade prin acuzaţii nefondate de anti-semitism. Si, evident, dacă interesul s-ar fi axat exclusiv pe noutatea adusă de psiho-sociologul Culianu (1950-1991) în cele trei cărţi publicate cu ajutorul lui Eliade în Franţa la Payot şi Flamarion, apoi traduse în engleză şi italiană. Dar, mai ales, dacă “fenomenul exploziv” n-ar fi fost declanşat de lansarea unor neadevăruri prin editurile Humanitas, Nemira şi Polirom (urmate inconştient de Editura Academiei), inventându-se doctorate în număr excedentar şi săltându-l pe Culianu în scaunul de conferenţiar de istoria religiilor când n-a apucat să fie decât visiting professor, ba încă imaginându-l (în locul ocupat din 1986 de prof. Wendy Doniger) drept “urmaş al lui Eliade” la vremea când nu-şi trecuse încă doctoratul de Stat (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri –sau –Adevărul cel mai plauzibil despre viaţa şi opera lui Culianu, în “Oglinda literară”, Anul VII, nr.88, aprilie 2009). Numeroasele exagerări ale poveştii cu profesoratul din America a lui Ioan Petru Culianu -care, după o şedere ca student cinci ani în Italia, a predat 12 ani (până în 1987) româna în Olanda -, au fost menite să alimenteze falsa idee de “succesor” al lui Eliade după moartea acestuia. Trezind pe bună dreptate compătimirea ca victimă a unui asasin nedescoperit nici după douăzeci de ani, discipolul a avut iniţial un singur atuu: fusese desemnat de Mircea Eliade să se ocupe de publicarea la Editura Payot a volumului al IV-lea de Istoria credinţelor alcătuit într-o primă formă de însuşi Mircea Eliade din capitole scrise de foştii săi elevi. Din păcate, tentativa de a-l coopta pe Culianu la publicarea unei lucrări colective neterminate la momentul morţii marelui Eliade s-a dovedit un semi-eşec. Pe de-o parte, prestigioasa editură pariziană nu a acceptat volumul IV în forma alcătuită de Ioan Petru Culianu. Pe de altă parte, colaboratorii care se simţiseră onoraţi de solicitarea lui Eliade nu s-au arătat dispuşi a colabora cu un necunoscut care după moartea maestrului său în aprilie 1986 era un simplu conferenţiar de română la Groningen, doctorant în istoria religiilor. După cum scrie I. P. Culianu în prefaţa volumului care avea să apară în Germania în anul asasinării sale, mulţi dintre foştii colaboratori ai lui Eliade şi-au retras lucrările şi el a trebuit să caute specialişti care nu făceau parte din Scoala de la Chicago (v. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credinţelor şi ratatele colaborări dintre Micea Eliade şi Ioan Petru Culianu, în rev. Arges, Anul IX/XLIV, Nr.4, aprilie 2009, p.22 ). În paralel cu insinuarea imaginii de “nou-Eliade” menită să-l înlocuiască în conştiinţa celor supuşi manipulării pe “vechiul” Eliade, s-a realizat şi o modificare a conştiinţei celor interesaţi de istoria religiilor şi de Eliade. Prin “tehnica bombardamentului subliminal” din mass media post-decembristă s-a ajuns ca neadevărurile referitoare la “succesorul lui Eliade” şi la “discipolul care şi-a depăşit maestrul” să fie luate de mulţi drept adevăr indiscutabil. In paranteză fie spus, teoria manipulării conştiinţelor, a “modificării la nivel subconştient a conţinutului conştiinţei” (v. I.P.Culianu în rev. “22”, 22-28 mai 2001, p.13), a reprezentat abordarea preferată de psiho-sociologul Culianu pentru interpretarea unor fapte ţinând de istoria religiilor. Dar nu neapărat în varianta înşelătoare cu bună ştiinţă când, prin “bombardament subliminal” ceva este prezentat drept altceva. Publicarea în 2004 a corespondenţei purtată de Eliade cu discipolul care-i trimitea scrisori încă din timpul studenţiei bucureştene a prilejuit şi ea o multiplă manipulare în direcţia schimbării “vechiului” Eliade printr-unul “nou”: încadrarea volumului s-a făcut în colecţia “I.P. Culianu”. O editură neangajată în direcţia manipulării conştiinţelor ar fi încadrat schimbul de scrisori în colecţia “Mircea Eliade” pe considerente “comerciale”, Mircea Eliade fiind mai bine cunoscut prezumtivilor cumpărători. În plus, abstracţie făcând de războiul dus împotriva lui Eliade, o editură care ar fi fost interesată în promovarea valorilor culturale ar fi ales pentru domeniul istoriei religiilor încadrarea în “colecţia Eliade”, pentru că, dintre cei doi, personalitatea proeminentă a istoriei religiilor în secolul XX este, fără doar şi poate, Eliade. Dar Poliromul a optat pentru manipularea începută de Humanitas (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. Origini/Romanian Rooth, vol XIII, No.6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, p.113-118) imediat după asasinarea regalistului Culianu care se dovedise în 1990 un ziarist foarte incomod. Nici titlul ales de îngrijitorii volumului nu este întâmplător. Fiindcă “dialogul” epistolar implică o situare la acelaşi nivel a celor doi interlocutori. Dacă ar fi să ne luăm după titlu, în carte ar fi de găsit un “dialog” între Culianu şi Eliade, nu permanente solicitări ale lui Culianu, ba Eliade să vorbească cu profesorul Michel Meslin de la Sorbona să-l determine să-i conducă şi doctoratul de stat, ba să-l ajute să aibă o comisie preponderent favorabilă pentru lucrarea de 3-eme cycle din 1980, ca să nu mai amintim de solicitările în vederea înlesnirii publicării la editurile unde era publicat Eliade, ba să-i găsească un traducător în franceză, ba să-i facă diverse recomandări, etc. Din perspectiva “dialogului” epistolar imaginat prin titlul oferit de Polirom volumului încadrat în “Seria Culianu”, Matei Călinescu s-a grăbit de la a doua propoziţie din prefaţă să-l compare pe Culianu cu Pettazzoni, nu după dioptria de la ochelari, ci după numărul de scrisori pe care i le-ar fi scris lui Eliade. Exagerarea este evidentă, ca si sensul ei. Dar virtutea de căpătâi a titlului Dialoguri întrerupte (Ed. Polirom, Iaşi, 2004) stă în capacitatea de a sugera tragicul moment al vieţii retezate prin asasinare, când promiţătoarea carieră a lui I.P. Culianu a fost brusc “întreruptă”. Acesta este un qui pro quo pentru că în realitate volumul preia titlul unei cărţi despre literatura scrisă de Mircea Eliade. In general, “qui pro quo”-ul se pretează la o situaţie comică, în care ceva este luat drept altceva spre a stârni râsul. In cazul “Culianu” s-a dovedit mereu că manipulatorii nu au simţul umorului, că “qui pro quo”-urile folosite de ei nu depăşesc domeniul penibilului şi al exagerărilor găunoase care în loc să-l înalţe pe Culianu, îl scad. De pildă, o scădere a lui Culianu implică însuşi titlul unui interviu din pagina a 8-a a Suplimentului cultural al Cotidianului apărut la un an de la asasinarea lui Ion P. Culianu: “Te comănduiesc să faceţi un symposion în cinstea mea postumă” (L.A.I., 18 mai 1992, p.8). Este o scădere, pentru că se referă la un simpozion care urma să fie dedicat unui student de vreo douăzeci de ani care nu publicase decât o carte de povestiri în RSR şi care a vrut să se sinucidă în Italia într-un lagăr de refugiaţi. Qui pro quo-ul încearcă să-l înalţe pe Culianu, lăsând impresia că ar fi vorba de o comandă cu limbă de moarte, din imediata vecinătate a momentului împuşcării. Symposion-ul cu pricina ar fi fost să fie în cinstea postumă a profesorului de română Culianu aflat pe punctul de a fi angajat profesor asociat de istoria religiilor la aceeaşi universitate americană la care predase trei decenii Eliade. Ar fi fost să fie…dacă… fraza teribilist-tinerească folosită de Andrei Pleşu drept titlu pentru interviul său nu împlinea aproape două decenii în 1991, fiind extrasă dintr-o scrisoare de la studentul Culianu din Italia. Qui pro quo-ul latent în titlul volumului scos de Polirom în 2004 trimite (în mod fals) către sistarea corespondenţei prin moartea unuia dintre interlocutori, şi nu la întreruperea dialogului despre beletristica lui Eliade. De fapt, în proiectatul volum urmând să poarte titlul Dialogues interrompus s-ar fi sistat convorbirea întrucât s-ar fi vorbit numai despre povestirile eliadeşti scrise până în 1982. Ideea de întrerupere a dialogului i-a aparţinut lui Mircea Eliade. Renumitul profesor de la Chicago se gândise că o discuţie în marginea creaţiilor sale literare –scrise deja sau urmând a fi concepute după 1982- va putea fi oricând reluată cu acelaşi interlocutor, sau cu altul. Să vedem însă şi modul cum este promovat echivocul prin titlul volumului de corespondenţă tipărit în 2004. Dintr-o scrisoare a lui Eliade (cuprinsă în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iaşi, 2004) aflăm că la începutul deceniului opt era în stadiu de proiect un volum axat pe literatura scrisă de istoricul religiilor. Ceva în genul interviurilor cuprinse în cartea de mare succes: Mircea Eliade, L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet (1978), dar abordând în exclusivitate proza eliadescă. Era o idee propusă de Paul Goma. Eliade urma să expună succint viziunea proprie asupra domeniului religios, viziune care să alcătuiasă un fel de fundal pentru discuţia în jurul temelor din opera beletristică, iar Culianu urma să-i prezinte literatura, vorbind de Eliade-scriitorul. Protejatul, căruia faimosul istoric al religiilor onorat de lumea academică occidentală îi trimitea bani în vremea studenţiei în Italia, ar fi urmat să semneze volumul alături de Eliade, în cazul în care proiectul ar fi fost dus la bun sfârşit, iar Eliade ar fi acceptat să semneze contractul de publicare la editura aleasă de Paul Goma. In 1982 Mircea Eliade s-a gândit că titlul volumului tratând despre beletristica sa neîncheiată (la care a lucrat de fapt până la moarte) ar putea fi Dialogues interrompus. Contractul urma să-l semneze cu Editura Hachette, pentru colecţia “Est-Ouest” coordonată de Paul Goma. I.P. Culianu s-a pus pe scris şi i-a trimis lui Eliade contribuţia sa la volum. După citirea prezentării alcătuită de aşa-zisul său discipol, Eliade îi atrage atenţia lui Culianu că despre literatura sa vorbeşte prea puţin. Dacă literatura lui Eliade (ţinând, în felul ei, pasul cu vremurile din ţară) era greu de digerat pentru o fire oportunistă care nu voia să se pună rău cu eminenţele comunismului internaţionalist, în schimb tot ce depăşea domeniul literaturii eliadeşti mai mult sau mai puţin pusă în paranteze, a fost tratat de Culianu din perspectiva acelei “uitări a fascismului”, calul de bătaie a tuturor denigratorilor lui Eliade (din Italia pro-comunistă şi din Israel). De fapt, lui Mircea Eliade i-a fost atât de neplăcut să comenteze poziţia adoptată de Culianu, încât a început scrisoarea pe 3 martie şi a terminat-o pe 28 martie 1983. Pentru a nu abandona totuşi proiectul, Mircea Eliade vine cu propunerea de a alcătui o listă de întrebări la care tot el să răspundă, cu trimiteri la părţile de Jurnal care fuseseră publicate. Răspunsurile urmau să fie dezvoltate, eventual “dialogate” de discipol. Nici acest colac de salvare a proiectului unui volum pe care să apară drept autori Culianu şi Eliade împreună n-a fost pe placul falsului discipol, mânat de cine stie ce alte interese, cum s-a văzut şi în cazul articolul despre poetul Horia Stamatu (v. I.P. Culianu, Some Considerations on the Work of Horia Stamatu, apărut în 1983 în International Journal of Romanian Studies, nr.2/1980, p.123-134), la care nu a vrut în ruptul capului să renunţe, deşi fusese insistent rugat de Virgil Ierunca (v. România literară din 7 febr. 1996). “Horia Stamatu afirmă (…) că eu scriu pentru a demonstra că el e… fascist” –notează Culianu. “A trimis la toată lumea o traducere a articolului meu însoţită de un comentariu de 27pp” (v. scrisoarea din 19 oct. 1978). În ce priveşte contribuţia sa la volumul Dialogues interrompus, abia pe 18 septembrie 1984 profesorul de română de la Groningen si-a dat seama că viziunea sa influenţată de revista Toladot (1972, Israel) îl cam “plictiseşte” pe maestrul său. De aceea I. P. Culianu îl asigură pe Eliade că între timp a scris ceva nou, fără legătură cu primul text, ceea ce era foarte departe de adevăr, lucru sesizat de istoricul religiilor, îndată ce a văzut “contextul istoric” în care dorea Culianu să-i situeze creaţia literară. Ultima şansă pe care a ratat-o discipolul a fost “soluţia provizorie” oferită de Eliade pe 21 sept. 1984. De astă dată maestrul s-a arătat dispus să răspundă unor întrebări formulate de Culianu în strictă corelaţie cu sensul romanelor şi povestirilor sale. Prilejul a fost folosit de protejat pentru a-l întreba de “tentaţia extremismului” din România anilor treizeci (v. I.P.Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.280). Insistând sine die să-l determine a intra în vorbă cu calomniatorii care l-au tot atacat fără să-i poată diminua faima de care se bucura în mediile academice occidentale, Culianu (care nu era prost deloc) s-a făcut mereu că nu pricepe cauza rezervei lui Eliade exprimată limpede într-una din scrisori: “Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare (…). Documentele la îndemână sînt insuficiente. In plus, o atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. Astăzi nu sînt acceptate decât (…) execuţiile pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani” (Eliade către Culianu pe17 ian. 1978, în Dialoguri întrerupte, 2004). Nepăsător la soarta românilor schingiuiţi şi omorâţi cu sutele de mii după gratii de ocupantul din umbră al ţării, Culianu s-a prefăcut că nu remarcă asemenea aspecte insinuate discret de Mircea Eliade în literatura sa. Dacă în ţară doar după înlăturarea comunismului s-a mai aflat câte ceva din grozăviile suferite de românii bucovineni şi basarabeni deportaţi cu sutele de mii în Siberia şi de cele două milioane de români schingiuiţi în temniţele cu care ocupantul sovietic al României împânzise ţara (v.Monumentul victimelor comunismului, în Elveţia la Chene Bourg, aproape de Geneva), în Europa de vest acestea erau lucruri pe care I. P. Culianu le putea afla din scrierile românilor exilaţi după 1944. Pe el însă nu l-a interesat genocidul comunist, crezând împreună cu întreaga profitocraţie comunistă că dacă ignoră crimele şi uciderile în massă, ele nici n-au existat. După ce a citit lista de întrebări alcătuită de cripto-comunistul său discipol, pe 15 februarie 1985 Mircea Eliade îi scrie de dincolo de ocean că n-a citit încă “elementele pentru dialogul nostru”. Probabil atunci s-a hotărât să abandoneze definitiv proiectul colaborării cu Ioan Petru Culianu la Dialoguri intrerupte, volum care ar fi fost să fie despre literatura lui Eliade şi nu despre “anii treizeci” cum o tot cârmea Culianu după viziunea celor care l-au băgat pe Noica în închisoare. Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, între 1982 şi 1985 Ioan Petru Culianu – căruia Eliade îi scria într-o dedicaţie că este “fericit că nu va rămâne singur” -, a ţinut morţiş să-i facă maestrului său dezagreabilă ideea volumului Dialogues interrompus, prin superficiale şi nepotrivite interpretări comuniste ale unor scrieri literare de sorginte filozofică. Aceasta a fost prima colaborare ratată de Culianu. Ei îi vor urma încă două colaborări dintre maestru şi protejatul său, ambele eşuate, dar măcar despre ratarea celorlalte două Eliade nu a mai apucat să afle. Ne referim la proiectul volumului Histoire IV şi la condensarea impozantelor volume de istoria religiilor scrise de Mircea Eliade într-un singur volum, alcătuit sub forma unui Dictionnaire des religions (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credinţelor şi ratatele colaborări dintre Micea Eliade şi Ioan Petru Culianu, în rev. Arges, Anul IX/XLIV, Nr.4, aprilie 2009, p.22 ). Isabela Vasiliu-Scraba Sursa: http://isabelavs.blogspot.com Note: 1. Una din condiţiile de bază ale manipulării o constituie difuzarea obsesivă a pozelor şi repetarea numelui de Culianu cu indiferent ce prilej, chiar si cu ocazia retipăririi în 2010 a Nopţii de sânziene (Mircea Eliade, Foret interdite, Paris, 1955, în romaneşte cu titlul Noapte de sânziene, Paris, 1971). Imaginea lui Culianu tânăr alături de Eliade bătrân a fost difuzată de ziarul Jurnalul naţional de miercuri 3 febr. 2010, fără a fi vorba nici o secundă de “discipolul preferat”, cum apare Culianu trecut sub poză. A fost suficiet pretextul unui interviu luat de Cătălina Iancu despre romanul publicat de Mircea Eliade în Franţa când Culianu mergea la grădiniţă în România şi republicat acum în col. BPT a Editurii Litera internaţional. Foret interdite, roman pentru care actriţa Marieta Sadova a făcut puşcărie pentru că l-a adus de la Paris, a fost citit în cercul lui Noica şi prin aceasta a constituit un cap de acuzare pentru mulţi dintre intelectualii arestaţi în 1958 de şeful Securităţii, Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau. Mircea Eliade scria pe 15 sept. 1973 următoarele: “Pentru că a citit [Noaptea de sânziene “pe care o consideră cel mai bun roman românesc”] Sergiu Al-George a fost condamnat şi a făcut cinci ani şi jumătate de închisoare” (Jurnal, 1970-1985, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.130). Desigur, comunistul reciclat pe care Noica îl îndemna să citească în paralel Scânteia si Neuer Weg (v. scrisorile către D. C. Mihăilescu din vol. Noica inedit, Ed. Humanitas, 2009, precum şi art. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru humanist, în rev. Oglinda literară, Anul VII, Nr. 92, august 2009, pg. 4802-4803) n-a amintit în interviul luat de Cătălina Iancu de arestările provocate de citirea romanului eliadesc. Probabil ca să nu-l pomenească pe Zigu Ornea care l-a băgat atunci pe Noica în puşcărie (v. Noica în vizorul Securităţii, în Observatorul cultural nr.20/277, 14-20 iulie 2005, C-tin Noica şi criticii săi din Securitate, în Ziua, 31 martie 2007 şi Cine l-a turnat pe Noica la Securitate ?, în Ziua din 7 aprilie 2007). In schimb, D. C. Mihăilescu nu a scăpat prilejul de a propaga “ruşinea de a fi român” pe care, vezi Doamne, o păzeşte să nu se transforme în “megalomanie păguboasă”. De asemenea, el a repus discret în circulaţie neîntemeiatele acuzaţii la adresa lui Eliade cocoţând pe scara valorilor post-comuniste o scriere despre Eliade ticluită în sec. XXI după directivele expirate ale lui Leonte Răutu, până prin optzeci “satrap al culturii [româneşti] improvizat în diriguitorul ei” (v. Marin Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, pg. 375). 2. Aurel Codoban, Culianu, sau filozoful religiilor ca magician.

Mircea Eliade, Memorii (1927-1937)

Paris, Gallimard

Isabela Vasiliu-Scraba este filosof, istoric al filosofiei şi eseist, Autoare a numeroase volume de filosofie şi de istoria ideilor. Cenzurate de presa comunistă, studiile sale critice asupra filosofiei lui Constantin Noica, Anton Dumitriu, Lucian Blaga, Petru Comarnescu, Platon, Kant, Heidegger si Jaspers au putut fi publicate abia după 1990.

Pentru alte articole ale Dnei Ileana Vasiliu-Scraba vizitati:

http://isabelavs.blogspot.com/

Daniel Rosenthal - 'Revolutionary Romania' (19th c)

Romanian-Jewish Topics (Part One of Two):
Quotations from an Alternative Anthology:
“Blouse Roumaine – the Unsung Voices of Romanian Women”

Presented and edited by Constantin Roman, Preface by Catherine Durandin, published by the Centre for Romanian Studies (London), 2009

1,100 pages, 160 biographies, 600 quotations, 4,000 references, credits, discography and URLs , 6 Indexes

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

————————————————————————————–

Lauren Bacall, Movie Star (Lauren's mother was born in Romania and migrated to New York with her parents.

Lauren BACALL,

“Betty” (née Betty Joan Perske), Miss Betty Bacall, Mrs. Humphrey Bogart, (b. New York, 16 September 1924)
First-generation Romanian-American, film star, wife of Humphrey Bogart

Romanian immigrants:

Mother left Romania by ship – aged somewhere between one and two – with her father, mother, elder sister, baby brother. Her father had been in the wheat business, had been wiped out, and had turned out whatever silver and jewellery there was left to a sister for money, enough to transport his family to the promised land – the New World – America. They arrived in Ellis Island and gave their name – Weinstein Bacal (meaning wineglass in German and Russian). The man must have written down just the first half of the name – too many people from too many countries, too many foreign names – so it was Max and Sophie Weinstein, daughters Renée and Natalie’s, son Albert.
(Lauren Bacall By Myself, pp. 5, Jonathan Cape, London, 1979)

Happy Times:
We had happy times, my grandmother cooking, singing German songs, reading constantly in French, German, Romanian, Russian and English. She and mother spoke Romanian and German when she did not want me to understand.
(Lauren Bacall, By Myself, op.cit. 5)

Read more about Lauren Bacall:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

———————————————————————————-

Georgeta (Georgette) CANCICOV, née Maria Jurgea
“The Angel Saviour of Moldavian Jews”
(b. 29 May 1899, Godinesti, County Bacàu – d. Bucharest, 16 April 1984),
Novelist, essayist, violinist, nurse in WWI, wife of Liberal justice minister and politician Mircea Cancicov

Georgeta Cancicov – Saviour of Moldavian Jews:
Taking advantage of the fact that Marshall Antonescu stayed at her house whenever he visited Bacàu and given the good relationship she had with him, Mrs. Cancicov interceded robustly and ensured that no ghettos be set up in Moldavia.
(…)
Then, there was the question raised that Jewish women be forced to perform labour in town. We again interceded with Mrs. Cancicov in a petition addressed to Marshall Antonescu, who decreed that the women should only do such work as befitting their profession, which was a gain in our favour.
(…)
On the eve of 22nd August 1944, there was an order to evacuate all Jews. (Consequently), on the morning of 23rd August, in the courtyard of the Church of Our Lady, a detachment of 600 Jews was gathered for evacuation. You can imagine their distress, as they had to leave behind their families and be driven among (the retreating) Hitler’s armies. As I intervened with Mrs. Cancicov, she communicated to me in writing that no Jews should be evacuated and I presented this order to the (military) commander. He checked with Mrs Cancicov, who confirmed, on her authority, that nobody should go, so he freed everybody. As a result no Jews from the any other detachments were evacuated either.
(…)
Of course, there were countless other little matters on which Mrs. Cancicov acted as the protecting angel and saviour of our wretched and oppressed Jewish people.
(D. Ionas, President of the Jewish community of Bacàu, Petition to the Prefect of the County Bacàu, dated 9th September 1945, in favour of Georgeta Cancicov, whose house was requisitioned by the Soviet Army, quoted by the Memoria)
(http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=821&l=ro)

Jewish Ghettos:
There will be no Jewish ghettos set up here: (I defy you, that) should there ever be any of these set up, then I am going to be an inmate in one of them myself.
(Georgeta Cancicov, reassurance given to Schiller, the representative of the Jewish Community in Bacàu, quoted by D. Ionas, op.cit)

Read more about Georgeta Cancicov:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

—————————————————————————-

Nina Cassian, - a successful Poet under dictatorship, who sought refuge in America at the end of Communism

Nina CASSIAN (Renée Annie Cassian)
(b. 27 November 1924, Galati),
Poet, novelist, translator, composer, exile and now expatriate living in New York since 1985

Conviction:
I worked to be understood by the farmers and workers, I was torturing myself and distorting my artistry. Some of us Romanian writers did it with conviction. That was the worst.
(Nina Cassian)

Excluded:
They don’t want me there, I’m not sure why. They used to consider me eccentric and rebellious…But now maybe it’s because they resent that I’m living a better life in America.
(Nina Cassian)

Uprooting:
It is a terrible tragedy, at age 60, to leave one’s country and live in a place where one is surrounded by a foreign language and with two impossible professions — poetry and classical music, I have had my share of fame and glory, and didn’t expect more.
(Nina Cassian)

Read more about Nina Cassian:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

————————————————————————-

Maria Forescu, Romanian Movie star of the silent cinema: died at Buchenwald

Maria FORESCU (née Maria Füllenbaum)
(15 Jan 1875 Cernàuti, Bukowina – (?) 23 November 1943, Buchenwald Concentration Camp, Thuringia, Germany)
Movie star, operetta singer, Nazi concentration camp detainee, killed at Buchenwald

Maria Forescu (née Maria Füllenbaum) is one of Europe’s earliest stars of the silent movie. She dedicated herself to her career with great zest, acting in over one hundred and sixty films from 1911 to 1933, a thread which was abruptly severed by Nazi censorship which resulted in her dramatic deportation to the infamous Buchenwald cocentration camp where she was killed ten years later, in 1943.
(Extract from the Biography of Maria Forescu published in “Blouse Roumaine – the Unsung Voices of Romanian Women”, 2009)

Read more about Maria Forescu:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

———————————————————————————————–

Nicoleta (Nicolette) Franck (née Apotheker/Apoteker)
(b. 21st July 1920, Iasi, România)
Lawyer, political analyst, journalist, translator, exile in Switzerland

Political illiteracy:
The tragedy of the vote (for presidential elections) of 26th November 2000 cannot be explained in any other way than in the perspective of the political illiteracy of the Romanian people. Our schools had not yet made good the teaching of history, and so distorted has it remained that our past is not correctly understood and thus we cannot shape the present or have a glimmer in the future.
(Nicoleta Franck)

Rumours:
Certainly after half a century of outright lies peddled by the communist régime, Romanians now believe only in rumours rather than public declarations. Consequently they are easily misled through whispered rumours, which are aimed at the calumny of honest people, pointing out their failures rather than at their achievements, – the latter, alas, being few and far between and rather slow in materializing.
(Nicoleta Franck)

Read more about Nicoleta Franck:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

————————————————————————————-

Clara Haskil, Romanian born pianist: her talent was discovered by Carmen Sylva, Queen Elisabeth of Romania who gave her a scholarship to study in Vienna.

Clara HASKIL,
‘La Princèsse de la Musique’,
‘Clarinette’, (nickname given by Dinu Lipatti)
(b. 7 January, 1895, Bucharest– d. 7 December 1960, Brussels),
Pianist, exile in France and Switzerland

Clara Haskil about Georges Enesco:
I always felt alone when I played with Enesco. I could not see what we had in common. This great man and little me. Yet we were both Romanian, and apparently our playing blended perfectly. But what else? Such a towering figure. And me?
(Clara Haskil, ibid.)

Clara Haskil about Dinu Lipatti:
Oh, I could spend hours talking about Dinu. He was always so aware, so alive, in spite of all the terrible pain he had to suffer. And his music-making! I really can’t find the words to describe what I felt whenever I hear him play. I often thought he felt almost guilty he had been blessed with so much genius.”
(Clara Haskil, ibid.)

Clara Haskil about Dinu Lipatti:
How much I envy your talent, may the Deuce take it! Must you have so much talent and I so little? Is there justice in this world?
(Jean-Yves Conrad, Roumanie, capitale Paris, Guide des promenades insolites, sur les traces des Roumains célèbres de Paris, page 130)

Read more about Clara Haskil:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

———————————————————————–

Helen, Queen Mother of Romania and Mother of King Michael: during WWII she fought fearlessly to save Jewish lives: her tribute is alive at Yad Vashem

Princess HELEN of Greece and Denmark,
Romania’s ‘Queen Mother’ (Regina Mamà Elena)
(b. 2 May 1896, Athens – d. 28 November 1982, Lausanne, Switzerland)
consort of King Carol II,

Helen, Queen Mother of Romania, seen by Great Rabbi Alexandru Safran:
I would like to refer to the posthumous award of the title of “The Righteous Among the Nations” to Helen, Queen Mother of Romania. This letter is meant to bring to the fore two fundamental aspects pertaining to this matter: (1) actions by which the Queen Mother saved the lives of many Jews during the Second World War; (2) the risks personally taken by the Queen Mother in undertaking such actions.” (…)
“Such consciousness of possible risks extended over the whole period between 1941 and 1944. My own contact with the Queen Mother allowed me to gage her sharp and lucid perception of the realities of these unstable and turbulent times and at the same time to be appraised of her apprehensions concerning such risks. I can, at the same time bear witness that the Queen Mother constantly interceded on behalf of the Jews and that she saved Jewish lives in spite of all apprehensions: she was drawn to it by her kindness and her moral values.
Hoping that this letter will be helpful to the Commission of the Righteous Among Nations Award…
(Alexandru Safran, Grand Rabbi of Switzerland)

Read more about Helen Queen Mother of Romania:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

——————————————————————-

Lupescu - The indomitable Romanian royal seductress: she became King Carol II third wife: her remains were recently transferred from the Braganza chapel in Lisbon to a monastery in the Carpathians

Elena LUPESCU,
(née Elena Grünberg, alias ‘Wolf’),
(aka ‘Magda’, aka ‘Duduia’, aka ‘Princess Elena’)
Mrs. Elena Tâmpeanu – by her first married name
(b. 1896, Herta, România, or 1899, Iasi Moldavia – d. 1977, Estoril, Portugal)
Socialite, royal concubine, third wife of King Carol II, exile

Limerick on Madame Lupescu:
Have you heard of Madam Lupescu,
Who came to Romania’s rescue?
It’s a wonderful thing
To be under a King:
Is Democracy better I ask you?
(Anonymous)

Bleeding:
While he whom I adore, he in whom I put all my hope for the good of my country did not send me a telegram, not even a single line in order to share with me his happiness, happiness to which I had contributed… my heart is sad, it is bleeding because I expected to be the first to whom you would send a telegram.
(Elena Lupescu’s letter to Carol, Quoted by Lilly Marcou, Le Roi trahi – Carol II de Roumanie)

Read more about Elena Lupescu:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

Romanian-Jewish Topics(continued in Part Two):

© copyright Constantin ROMAN, 2003-2009, all rights reserved

Presented and edited by Constantin Roman, Preface by Catherine Durandin, published by the Centre for Romanian Studies (London), 2009

1,100 pages, 160 biographies, 600 quotations, 4,000 references, performances & exhibition credit, discography and URLs , 6 Indexes

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

————————————————————————————–

As a young girl from Hungarian-occupied Transylvania, Ana NOVAC knew the whole gamut of Nazi concentration camps. She was a surviver of both Nazi and Communist dictatorships, who opted for freedom in France.

Ana NOVAC, (née Zimra Harsany)
‘The Romanian Anne Frank’
(b. Dej, Transylvania, 21 June 1929)
Actress, playwright, poet, novelist Auschwitz, Kratzau, Plaszow camps survivor, exile living in Paris

Nationality:
I was born in 1929 in Transylvania (România). One good morning when I was 11 years old I woke up to be a Hungarian citizen without having moved to another place, another street, or even without having changed my shirt. At the age of 14 I was deported to Auschwitz as a Jew. On my release in 1945 I had again become a Romanian citizen. That is why I have the greatest difficulty in establishing my nationality, other than from my identity papers which specified that I was Jewish.
(Ana Novac, The Beautiful Days of My Youth: My Six Months in Auschwitz and Plaszow)

‘Anti-semite’:
That text was rejected by the censors as ‘anti-Semitic’….’It is useless to explain to a bureaucrat trembling for his job and his life that one can be Jewish, persecuted, and a bastard at the same time; that martyrdom and heroism do not necessarily go together; that misfortune does not imply any merit and does not confer any more right to glory than a car wreck, or an earthquake.
(Ana Novac, The Beautiful Days of My Youth: My Six Months in Auschwitz and Plaszow)

Read more about Ana Novac:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

————————————————————————————————————

Ana PAUKER (née Hannah Rabinsohn, or Rabinovici)

Ana Pauker together with Elena Ceausescu shares the distinction of belonging to the Romanian Communist Demonology

‘A Jewish Female Bukharin’
(b. 1893, Codàesti, County Vaslui, Moldavia – d. Bucharest, 1960)
Granddaughter of Rabbi Hersch Kaufmann Rabinsohn, communist activist prior to WWI, political prisoner, exile in the Soviet Union, NKVD operative/ spy, returnee,
vice-president of the Council of Ministers, (1949-52), Foreign Minister, (1947-53),
Politburo Member responsible for the enforced collectivization of agriculture, (1944-56),

Rabbi Alexandru Safran on Ana Pauker:
“Ana Pauker, a rabbi’s daughter…. when she was Minister of Foreign Afairs, wanted everybody to know, especially when I was present, that she was not a Jew, she was a communist”….
“… when she saw me approaching the Prime Minister and the other ministers she stepped out of the line and turned aside for a moment in order not to greet me. She thus thought to demonstrate that she, the communist, did not want anything to do with the Chief Rabbi and Jewry; that she had less in common with him than even the other members of government….”
“…the expression of Ana Pauker’s face during her time of glory, had always been impertinent”.
(Alexander Safran, Grand Rabbi of Switzerland, formerly Grand Rabbi of Romania: Resisting the storm, Romania 1940-1947, op.cit 139, 161, 166)

Tesu Solomovici on Ana Pauker:
The most shining star amongst the huge number of Moscow-trained spies and activists was, undoubtedly the Jewish communist Ana Pauker. She knew Joseph Vissarionovitch Stalin personally and worked under the orders and direct command of the henchmen of the Soviet repressive services, Lavrentie Pavlovitch Beria, Victor Semionovitch Abakhumov, Piotr Vassilievitch Fedotov and Pavel Mihailovitch Fitin and furthermore she enjoyed the admiration of yet another dinosaur of Soviet power – Vyactheslav Molotov. Notwithstanding all that, Gheorghiu-Dej succeeded, with a patient cunning to pluck out all her feathers.
(Solomovitch: 54-55)

Read more about Ana Pauker:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

——————————————————————————

Elisabeth Roudinesco Parisian-born Psychoanalist of Romanian stock

Elisabeth ROUDINESCO (Elisabeta RUDINESCU)
(b. 1944)
Academic, psychoanalyst, historian of science, historian, journalist, editor,
French-born Romanian living in Paris

Antecedents:
“Being Jewish, in such conditions, did not make sense, because I was baptised, but not being Jewish did not make sense either, because this baptism did not imbue in me any integrating principles. How should I answer my classmates who might enquire about my origins and my religion? My father called himself an orthodox convert to Catholicism; my mother rather considered herself a Protestant and both parents felt rather detached from any religious tradition. Furthermore, my mother kept in a drawer a fake birth certificate which was produced for her benefit by a willing abbot, by which she was spared the obligation of wearing the yellow star badge and consequently saved from deportation. How could one believe, in such conditions, in the validity of a ‘real’ birth certificate and how will I know what might be the implications of ‘really’ belonging to a religion? It took me twenty years to unravel this imbroglio of my Jewish origins.
(Elisabeth Roudinesco, Généalogie)

Dracula:
“One day, as I returned from the cinema, where I discovered that the most famous Romanian on this planet was Count Dracula, I bought Bram Stoker’s book, which I read breathlessly. As soon as I reminded my father that his worthy ancestors may not have been those whose descendant he claimed to be, he raised his arms to the sky and treated me (in Romanian) of that highest swear word of being a ‘tzigan’. From then on we did not stop wrangling. He was always singing the merits of Voltaire, Anatole France and Paul Valéry, whose friend he was, while I loved Balzac, Michelet and Proust.”
(Elisabeth Roudinesco, ibid.)

Immigrant’s delusions:
“My father who emigrated (from Romania to France t.n.) in 1904, passed his time obfuscating his origins. Being wary of anti-Semitism (in France. t.n.) and anxious to prove his desire of being assimilated, he was claiming an Orthodox father and that he himself had converted to Roman Catholic. This is how he could claim, without admitting it, a link with Alexandru Socec. As for any reminiscences regarding his own itinerary, he invented a family novel to suit his imagination, to the point of thinking himself more French than the French themselves and to relegating his native Romania to the status of a country inhabited by vampires and gypsies. He had in his disquisitions two way of looking at history. A scholarly approach, based on academic books and which he presented and eschewed  in the clearest manner. By contrast his private life was punctuated by mystery and rumor. My father would assign to archives and to the truth a positivist cult, whilst for his own family history, he was covering his tracks and was clouding the genealogies.”
(Elisabeth Roudinesco, ibid.)

Read more about Elisabeth Roudinesco:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

——————————————————————————————————————-

Annie SAMUELLI, victim of Communist witch hunt

Annie SAMUELLI
(b. 1912 – d. ca. 2003)
Clerk at the British Legation Bucharest, political prisoner, exile

Cosmopolitan bourgeois:
The debased spies, recruited from among the cosmopolitan bourgeois, have finally received their retribution.
(The Communist newspaper Unirea commenting on Annie Samuelli’s ‘conspiracy in favour of Great Britain and the U.S.A’. in the 1948 political trials. Quoted by Tesu Solomonovici, in Securitatea si Evreii, vol 2, pp.51l)

Miracle Rabbi:
Carla, aged 40, arrived at our cell: she was a brilliant accountant. Carla was given a 20 years prison sentence for having been a member of a so-called ‘subversive organization’. Although a Roman Catholic she would tell us about the pilgrimage to the tomb of the ‘Miracle Rabbi’:

Some hundred years ago, this rabbi would have led his folk on foot all the way to a small Romanian village to escape a pogrom in Poland. This humble and enlightened man handed out wise counsel, which was of the greatest help to the community. After his death at a venerable age, people would still come along to his grave to ask advice. The ritual unfolded in the following way: in memory of the rabbi’s long treck from Poland, the pilgrims, Jews and Gentiles alike, would walk to the cemetery, which was rather far from the city. Along the way, they would pick up a stone. Any request or problem would be scribbled on a piece of paper, which was put under the stone and placed on the rabbi’s grave. In time, all these stones grew to become a gravestone in the shape of a pyramid, which grew and grew. Each time a request or a problem was satisfied, the pilgrim would return to collect the stone and destroy the piece of paper.

Carla heard the story from an inmate with whom she shared a prison cell in said town. Although she was Romanian Orthodox this woman prisoner was convinced that her husband was praying at the rabbi’s tomb for her to be given a reprieve of her prison sentence, because the rabbi had already miraculously saved their dying son.
‘Well, would you believe it?’ Carla would exclaim. ‘This woman was acquitted within six months. And you know how rare it is for a political prisoner to be freed. She had failed to denounce some refugee and she would have been sentenced to a minimum of five years. Now, owing to the Miracle Rabbi, she could go home’.
(Annie Samuelli, Dayyenu)

Read more about Annie Samuelli:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

————————————————————————————————–

Silvia SIDNEY, First Generation romanian-American Movie Star

Sylvia SIDNEY (aka SYDNEY), (née Sophia Kosow),
1stly Mrs. Bennett Cerf, 2ndly Mrs. Luther Adler, 3rdly Mrs. Carlton Alsop
(b. Bronx, New York, 8 August 1910 – d. New York, 1st July 1999)
First-generation Romanian-American, film and stage actress, needlepoint artist

As in the case of Lauren Bacall, (q.v.), another glamorous New York-born actress with Romanian roots, one may question Sylvia’s inclusion in the Blouse Roumaine. Sylvia’s father, Mr Kosow, was indeed Russian, but her mother was Romanian.

(Extract  from: ‘Blouse Roumaine – the Unsung Voices of Romanian Women’)

Read more about Silvia Sidney:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

————————————————————————————————-

Sanda Stolojan: a freedom fighter and sharp observer of Romanian exiles

Sanda STOLOJAN (née Alexandra Zamfirescu)
(b. 1919, Bucharest – d. 2 August 2005, Paris)
Essayist, poet, memorialist, translator, journalist human rights activist,
Personal interpreter for four French presidents, exile in France

Franco-Romanian Jews:
I went to Beaubourg to the symposium on Benjamin Fondane, on whom I was writing an article in the ‘Cahiers de l’Est’. In the auditorium many Romanian Jews were gathered , a world with which we other Romanians have few contacts other than some personal friends. An old émigré, Claude Émile Rosen, read one of Fondane’s poems in Romanian. Stefan Lupasco who knew Fondane was there too. Generally the tone of the evening, imprinted by the philosopher Chouraki, a specialist in the Jewish mystique, was Hebraic and anti-Romanian, with pre-war Romania painted in anti-Semitic colours all over. Throughout the course of the evening I felt an odd sensation of being there only tolerated, marginalized, in spite of being at the core of a cultural space with which I was very familiar. In a certain fashion I was the “Jew”, the foreigner within this audience. In fact our manner of living our exile is situated at the opposite pole of the sensitivity of these Franco-Romanian intellectuals of Jewish origin. It is all a matter of the past, a question linked to the antecedents of our lives, yesterday in communist Romania, today in Paris. Even further back, there is a matter of ancestors, ours steeped in the glebe of deepest Romania, in its beliefs and traditions, theirs errant for three thousand years; ours lost in the Neolithic mist, theirs mingled to the history of Babylon and Egypt. These are profound matters, old causes, as old as the biblical prophecies and their different interpretations which shaped us. And then there is the recent past, our situation and theirs under communism, which of late has forced us to take the road of exile, where we see them again, these old errant hands. Today the experience of exile ought to bring us closer to each other, but our contact with them, like that of last evening, only revealed to what extent we remained attached to our land archetype implanted in the Parisian milieu. What could be more foreign to their spirit than our obsessions, our reactions, our commitment. It is by rejecting this spirit of our soil that Cioran succeeded in placing himself above this state of mind which is justly ours, that of the provincials of Europe, a characteristic which was also his. Paradoxically, it is while strongly denouncing his origins that Cioran discovered his inner depth: for, as he said, ‘Nobody is in control of his own inner depth’. How could one solve this dilemma? How could our exile bring us closer to the Jewish exile?”
(Sanda Stolojan, Au balcon de l’exil Roumain a Paris)

Read more about Sanda Stolojan:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

Sabina Wurmbrand - a Pastor's Wife who knew the Communist Prisons

Sabina WURMBRAND (née Sabina Oster)
(1913, România –2000, California, U.S.A.)
Missionary of the underground church, pastor’s wife, political prisoner and prisoner of conscience, exile in the USA

Prison Carcer:
..I was marched to the guardroom and put into a prison cell. It was a narrow cupboard built into the wall in which you could just stand. The iron door had a few holes to admit air… After a few hours, my feet were burning. The blood in my temples beat with slow, painful thuds. How many hours could they keep me here?… Drops of water were falling from somewhere on the roof of the box. It was a desolate sound. I counted them to make time pass… I don’t know how long I did this, but at a certain moment.
I simply began to cry aloud to avoid despair:
’One, two, three, four,’
I cried, and again:
‘One, two, three, four…’
After a time the words became inarticulate. I didn’t know what I said. My mind had moved into rest. It blacked out. Yet my spirit continued to say something to God.
(Sabina Wurmbrand, The pastor’s wife)

Read more about Sabina Wurmbrand:

http://www.blouseroumaine.com/orderthebook_p1.html

© copyright Constantin ROMAN, 2003-2009, all rights reserved