'Last Train to Trieste' by Domnica RADULESCU

‘Train to Trieste’

by Domnica Radulescu

Life under Ceausescu was not a piece of cake!

We learn from Domnica Radulescu, a Romanian Academic naturalised  US citizen,  or rather, through the narrative of the central character of her novel – one Mona Maria Manoliu, that life under Nicolae Ceausescu was not a piece of cake. So far – not much of a surprise, as this is a generally accepted truism.

All things being equal, one may well ask who might be interested in Romania, when a handful of established stereotypes would suffice?

‘Train to Trieste’ is set to dispel such reductive exercise: its very title evokes the Continent’s soft underbelly  which always represented a porous border between two very different European worlds: North vs. South and East vs. West.  First the Habsburg Empire, in the North  pushing for access to the Mediterranean South : this made Trieste a cosmopolitan nexus where Italians, Croats, Austrians, Greeks coexisted.  It was an enchanting city  where James Joyce lived before WWI,  the very creuzet which produced this author’s seminal writing, although the great Irishman conceded:

For myself, I always write about Dublin, because if I can get to the heart of Dublin I can get to the heart of all the cities of the world. In the particular is contained the universal.

Domnica Radulescu would certainly not disagree with the Joycean concept. This is because, after the Second World War, as Europe was divided by an Iron Curtain,  Trieste’s attraction resided in its permeable  border control which drip-fed a steady trickle of refugees from the East of Europe seeking the mirage of freedom in the West. Here the loop closes, as the analogy with James Joyce becomes apparent.

Romanian-born Domnica Radulescu, Professor of Romance Languages and Gender Studies, USA, author of "Train to Trieste"

Like James Joyce,  in Trieste, who turned to his familiar Dublin as inspiration and moral sustenance, so did Domnica Radulescu‘s ‘Train to Trieste” got its spirit and  stamina from  the cities where its author lived and loved in Romania, from its mountains and scent of fir trees or linden trees in bloom, from its family dramas and above all from the fear of an oppressive regime, embodied by the ubiquitous secret service agents, their informers and victims.  These images are all entwined in a central thread of a social and political tapestry. The reader will soon discover the first part of the book being set in Romania, yet all along the second half,   as the story moves to Chicago, there are constant flash-backs to episodes and shreds of life left behind in the character’s native land.

One may get the impression that such construct would inevitably make for a melancholy reading: not in the least – although we come across many dark episodes of a life of misery and fear under dictatorship, the style throughout the narrative keeps an alert and spirited pace, coloured by exhilarating thoughts of a little girl, whose life we follow, as she turns into a seductively mercurial and irrrepressively oversexed woman, with a great joie de vivre. To the Anglo-Saxon reader, unaccustomed to the flowery Romanian language, charged with hyperboles, the style of the book may appear somewhat contrived. However, for those of us more familiar with this corner of Europe, quite the contrary, the style of Domnica Radulescu captures perfectly well the  Romanian ethos. This is not just a riveting fiction, it is an induction course in Political and Social History of life under Communism, two books for the price of one, yet constructed skilfully, in perfect harmony with each other.

During the 20^th century many Romanian exiles made France or Germany their adoptive country, although some settled elsewhere in the world. But those Romanians who wrote in French or German were little translated in English and indeed  still fewer of them wrote in English. Before WWII we can think of  Helen Vacaresco, Countess Anna de Noailles, Princess Bibesco, or Panait Istrati, all of whom wrote in French. After the war, exile novelists  Virgil Gheorghiu, Mircea Eliade,  Vintilă Horia, Emil Cioran, Gregor von Rezzori,  Herta Muller wrote in Romanian, French or German respectively. Nevertheless few of their titles were rendered in English and amongst the latter fewer still became bestsellers, or enjoyed the accolade of an International Prize, with a few exceptions, just!*.

Although the division of Europe, after WWII, fractured the natural links and flow of ideas between East and West, this did not prevent the Czechs to produce a Kundera, the Poles Wislawa Szymborska, or indeed the Albanians Ismail Kadere. By contrast, the spotlight of  international recognition  of East European writers has generally bypassed Romania, leaving her literature in the shadows. This lapse could  not be assigned only to the paucity of translation alone, but primarily to the absence of a broader, less parochial perspective of a Romanian fiction which did not sever its umbilical chord  from Nicolae Ceausescu‘s obsessions or indeed with the glorified,  wooden language stereotypes of Marxist speak.

By contrast, Domnica Radulescu, is a breeze of fresh air. Forget the pretense of her Mioritic co-nationals, left behind in their back water, lamenting their lack of international recognition  and blaming it for using a ‘little-spoken language’!  Twenty years after the fall of Communism  they have not yet woken up from their lethargy – their overblown egos of big fish in a small pond remain stunted and unconvincing! Had Domnica Radulescu been left behind in the Balkans, one may well ask what  might have been left of her free spirit? one would rather not surmise!

One thing is absolutely plain and the writing is on the wall for all to see – the official dictum from Bucharest, through its ‘cultural’ mouthpiece, the Institutul Cultural Roman, is that all Romanians who write in a foreign language do not belong to the “true” Fold of Romanian Literature (!)  Unsurprisingly, this is exactly the same indictment pronounced sixty years ago by the ‘High Priest’ of History of Literature, under Gheorghiu-Dej (Nicolae Ceausescu‘s predecessor),  one George Calinescu. who dismissed the oeuvre of Romanian exiles in Paris as being ‘unpatriotic’  (sic) because it was written in a foreign tongue! (Calinescu, op. cit History of Romanian Literature, UNESCO and Dragan Publishing, Paris, 1987). Ironically, today, twenty years after Ceausescu was put down in a classic coup de palais, the Romanian Academy’s own Institute of History of Romanian Literature is still named  after George Calinescu - the dictatorship’s own Court jester, whilst the attitude towards exile writers has remained hostile. Even as far back as the end of the 19th century Helene Vacarescu was crticised in Romania for “not being worthy of her ancestors” because she lived in Paris where her  French debut in poetry  enjoyed a great success…Her poem “The Soldier’s tent” was put to music by Sir Hubert Parry to become a popular patriotic song in the British Army fighting the Boer War… Queen Victoria was much impressed by the young Romanian poetess who was lionised in Paris, but not in her native land.

Away from this maddening crowd, in the United States,  Ms Radulescu has made her reputation as an Academic, rather than a fiction writer, as she is only at her second novel. Yet the omens look good: be true to yourself Ms Radulescu and resist being distracted by mermaid songs!   We are looking forward to your next novels.

Watch  this space!

—————————————————-

*)  in 1903 Princess Marthe Bibesco received from the Académie française a literary Prize for ‘Huit Paradis’,

Countess Anna de Noailles was the first woman elected to the ‘Académie royale de langue et de littérature françaises de Belgique’.

In 1949 Virgil Gheorghiu‘s ‘The Twenty-fifth Hour’ was made into a film of great success,

Vintila Horia‘s ‘God was born in Exile‘ was nominated in 1960 for the French Goncourt Prize in 1960  but both writers Gheorghiu and Vintila became the target of a witch hunt by the French Left, inspired by the Romanian Securitate.

Eugene Ionesco‘s plays ‘The Bald Primadonna’, ‘The Lesson’ and  ‘The Chairs’ marked the birth of the ‘Theatre of the Abusrd’ and was elected to the French Academy, 

Mircea Eliade was elected to Académie royale de langue et de littérature françaises de Belgique,

Both Anna de Noailles and Helene Vacaresco bear the name of two literary Prizes in France.

“Părul lung şi blond al lui I. P. Culianu”

(Sursa:   http://isabelavs.blogspot.com)

Motto:

Ridicola rigiditate a raţionamentului nu trebuie să ne inducă în eroare: adevărurile ne sînt propuse uneori (şi ocrotite astfel de un acces prea rapid) într-o formă cât se poate de dezagreabilă

(E. Ionescu, Journal en miette, în:V.R., 5/1991, p.71)

In filmul de televiziune despre Ioan Petru Culianu difuzat de TV-Cultural pe 28 februarie 2010 s-a vorbit, ca si în celelalte două filme (1) transmise de Televiziunea Română în primăvara anului 2008, despre “pletele blonde” ale acestui talentat scriitor de science-fiction. Sigur, unii dintre cei care-i ştiu poza lui Culianu vor fi sesizat că autorul povestirilor onirice din volumul Arta fugii (1972) nu era nici blond natural, nici blond vopsit. In plus, n-avea plete, deşi era moda pletelor în vara anului 1972, când comunistul Ioan Petru Culianu a ajuns în Italia cu o bursa de două luni.

E drept însă că reclama, prin natura ei, este făcută din tot soiul de exagerări. Rostul ei nu este cel de-a prezenta adevărul, ci de a face cât mai cunoscut un produs. In cazul produsului “Culianu” avem de-a face cu cea mai mincinoasă, mai des difuzată şi mai exagerată reclamă care a fost vreodată făcută unui scriitor român. Si totuşi credem că avantajele strategiei adoptate după înlăturarea printr-un asasinat politic a celui care a criticat neo-comunismul de la Bucureşti într-un ziar românesc (2) din New York, ziar la care a colaborat şi Vl. Tismămeanu, nu sînt atât de mari pe cât apar dezavantajele legate de discrepanţa dintre reclamă si adevăr.

De pildă, în biografia pe care o publică la zece ani de la asasinarea fratelui ei, Tereza Culianu-Petrescu nu scrie nicăieri că Ioan Petru Culianu ar fi predat istoria religiilor altfel decât în calitate de Visiting Professor. Acest lucru apare limpede şi în bio-bibliografia scrisă de însuşi Culianu la sfârşitul anului 1990 (v.L.A.I din 18 mai 1992). In schimb, în filmul despre Culianu difuzat de TVR1 pe 28 mai 2008, ca şi în filmul difuzat pe 28 februarie 2010 s-a spus neadevărul că istoricul religiilor Culianu ar fi predat la Divinity School ca “profesor asociat”, lucru imposibil pentru cineva care nu primise “green card” decât cu o lună înainte de a fi ucis. Din păcate, lipsa de discernământ a unor autori care se presupune că au citit biografia alcătuită de Tereza Culianu-Petrescu (din cărţile pe care tot ei le citează) i-a făcut să repete neadevărurile destinate de televiziune unui public incult. Propagând succese profesionale inexistente, ei au scos   la lumină insuccesele carierei academice a lui Culianu, în calitatea sa de aşa-zis “urmaş al lui Eliade”.

Într-adevăr, devenit de la 1 ianuarie 1986 profesor asociat de limba şi cultura română la Groningen, titlul i-a folosit lui Culianu un timp foarte scurt, deoarece în a doua jumătate a anului 1986 a părăsit catedra de limbi romanice a lui Noomen şi s-a mutat la Wassenaar unde, lucrând câteva luni la un institut ca “Fellow in Residence” şi-a terminat (la limita timpului permis) teza pentru doctoratul de stat. Astfel că, deşi ajuns la zece ani de la angajare profesor asociat la universitatea din Groningen, Ioan Petru Culianu, în calitate de istoric al religiilor, toată viaţa sa nu a depăşit statutul oficial de visiting professor (v.Tereza Culianu, Obs. Cult., 87/23oct.2001). Acesta este o trista realitate pe care preferă să nu o observe cei care fac reclamă “produsului Culianu” înşirând verzi uscate despre autorul de science-fiction devenit în imaginaţia lor “profesor plin la Chicago” (Mona Mamulea) sau, mai modest, dar la fel de fals, “profesor asociat la Divinity School din Chicago”(Dan Petrescu, în vol. I.P.Culianu, Pergamentul diafan, Bucureşti, Nemira, 1993, p. 3). Dovadă că ceea ce i-a impresionat nu a fost atât opera stiinţifică sau cele două volume de beletristică (Hesperus, Ed. Univers, 1992 şi Pergamentul diafan, Ed. Nemira, 1993). În primul rând ei au fost cuceriţi de “reclama Culianu” prezentând o imaginară reuşită profesională pe tărâmul istoriei religiilor.  Si Andrei Pleşu, în calitate de director al Institutului de Istoria Religiilor înfiinţat în 2008, s-a lăsat amăgit de  “reclama Culianu” ajungând să numească o sală a Institutului din cadrul Secţiei de istorie a Academiei cu numele lui Mircea Eliade, membru a cinci academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi şi o altă sală, aflată mai la vedere cu numele lui Culianu, ajuns să fie câteva luni Visiting Profesor la Chicago.

Înainte de prezentarea operei lui I.P. Culianu, cititorul volumului de Studii de istoria filozofiei româneşti (vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 2006, p.328) este nevoit să parcurgă întreaga puzderie de minciuni privitoare la false titluri de profesor plin sau de profesor asociat, asezonate cu deşănţatul neadevăr după care Culianu ar fi fost “urmaşul” la catedra marelui istoric al religiilor. In realitate, după moartea lui Eliade, la Divinity School a rămas să predea Wendy Dodiger, “Mircea Eliade Distinguished Service Professor”, cea care i-a fost alături când a coordonat cele 16 volume de enciclopedia religiilor, apărute în 1987.

Încă de când obţinuse licenţa în Italia, Culianu a fost cu multă generozitate sprijinit de Eliade care singur recunoştea într-o scrisoare că n-a scris “niciodată despre un tânăr savant aşa cum a scris” despre Culianu şi că “i se pare de neconceput ca după raportul confidenţial pe care i l-a făcut lui Charles Long ca acesta “să nu se zbată” pentru a-l aduce în SUA (Mircea Eliade, 31 martie 1976, op.cit, p.78). Insuşi Michel Meslin a acceptat să-i conducă lucrarea de 3-eme cycle si apoi doctoratul de stat ca urmare a insistenţelor lui Eliade, în condiţiile în care profesorului de la Sorbona îi displăcea profund arivismul lui I.P. Culianu (v.Şerban C. Andronescu, A fost Culianu ‘discipolul lui Eliade’?). Iată o scrisoare a marelui istoric al religiilor către Culianu: “I-am scris lui Meslin că există posibilitatea de a veni aici, întrebându-l dacă nu e prea târziu să-ţi iei examenul în iunie” (Mircea Eliade, 22.XII.1979, Dialoguri întrerupte, 2004, p.204). Eliade se gândise la Universitatea Yale unde-l recomandase personal pe Culianu. Acesta, după examenul de 3-eme cycle, cu o comisie prezidată de Mircea Eliade, îi scrie maestrului său pe 25 sept.1980 că “n-a fost reţinut [la Yale] pentru interviu” (ibid. p.221). Probabil din lipsa doctoratului de stat si a puţinătăţii lucrărilor de istoria religiilor publicate.

Citind capitole din lucrarea de 3-e cycle Mircea Eliade observa expuneri de probleme arareori însoţite de interpretări personale: “prezinţi numai status questionis; [cititorii] aşteaptă înterpretarea pe care o anunţi” (Mircea Eliade în: Dialoguri întrerupte, Iaşi, Polirom, 2004, p.76) si încărcată prin “prea lungi şi grele blocuri” de citate (Mircea Eliade, op. cit. p.175). Acest lucru nu l-a împiedicat însă a-şi ajuta protejatul cu publicarea la marile edituri de la Paris unde era el însuşi publicat. Condiţia pusă de editori era de fiecare dată să-i facă o prezentare tânărului necunoscut. Aşa au apărut în 1984 primele două cărţi semnate de Culianu la Paris.  Mircea Eliade, îndată ce a primit exemplarele cu dedicaţie de la Culianu le-a dat pe ambele să fie traduse si publicate la Chicago Press.

Cu Experienţe ale extazului nu a impresionat pe cei de la editura universităţii, cum nu-i convinsese prea uşor nici pe cei de la revista de istorie a religiilor când a vrut să publice un fragment de carte la revista pe care însuşi Eliade o fondase. In schimb a plăcut Eros si Magie, pe care şi marele istoric al religiilor o prefera celeilalte. Traducerea americană a apărut în 1987 după moartea lui Eliade care se zbătuse a-l face prezent în SUA pe Culianu prin această carte.

Reclama “produsului Culianu” făcută prin răspândirea de minciuni a început la un an de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu (1950-1991). Deşi pe 18 mai 1992 suplimentul Litere & Arte & Idei a publicat acel curricumum vitae alcătuit de Culianu în noiembrie 1990 în vederea angajării sale ca profesor asociat la universitatea unde Mircea Eliade predase trei decenii, informaţiile difuzate de mass-media au făcut mereu abstractie de adevărul pus în pagină de însuşi Culianu. Nu numai Dan Petrescu scria într-o carte de la Editura Nemira apărută în 1993 neadevărul că ar fi fost “profesor asociat la Divinity School”, dar şi autorul primei fişe de dicţionar consacrată lui Culianu a preferat să-i “cosmetizeze” cariera de istoric al religiilor, atribuindu-i din buzunar titlul de “profesor plin” la University of Chicago (v. Românii în Ştiinţa şi cultura occidentală, Davis, 1992, p. 113).

Pe lângă titlul academic umflat la maximum în condiţiile în care I. P. Culianu n-a apucat să fie angajat la Chicago nici măcar pe postul de “profesor asociat”, cel care a scris fişa a avut grijă să “aranjeze” si perioada olandeză, folosind minciuna prin omisiune. Adică s-a ferit să precizeze că la Groningen Culianu a predat 12 ani limba şi cultura română. In filmul transmis de Televiziunea Română pe 28 februarie 2010, această minciuna prin omisiune a fost cuplată cu un neadevăr grosolan privitor la gradul universitar avut de Culianu în Olanda.

După realizatorii celui de-al treilea film despre Culianu, acesta ar fi fost între 1976-1986 la Groningen “profesor asociat”. La cele două falsuri lipsite de dramatism (o minciună prin omisiune şi un fals privitor la gradul universitar) ei s-au gândit să adauge încă un neadevăr:  Au spus că Ambasadorul României comuniste ar fi vorbit cu şeful catedrei de romanistică să-i împiedice angajarea. În realitate, postul de asisitent la universitatea olandeză Culianu l-a primit ca urmare a unei “pile” la profesorul Noomen pusă de Marin Mincu, care în 1976 era trimis oficial în Italia să predea limba română (“graţie prof. Marin Mincu… şi prof. Noomen de la Universitatea din Groningen, Culianu avea…perspectiva numirii la această universitate” v. Dialoguri întrerupte, Iaşi: Polirom, 2004, p.81).

Sursa de inspiraţie pentru minciuna difuzată de TV-Cultural în ultima duminică a lunii februarie cu ocazia noului film despre Culianu nu e greu de ghicit. După stabilirea lui Eliade în Franţa,  reprezentanţii României ocupate de armata sovietică s-au opus la angajarea lui Mircea Eliade ca profesor universitar la Paris. Or, dacă tot se străduiesc de douăzeci de ani să-l înlocuiască pe Eliade prin Culianu, ce i-ar putea împiedica pe manipulatori să recurgă pe alocuri si la efecte “teatrale”?

Cum am arătat ceva mai înainte, încă din dicţionarul coordonat de Ion Manea au fost constant “cosmetizate” gradele universitare ale asistentului de limba română de la catedra lui Noomen. După fişa dicţionarului Academiei Americano-Române, I.P. Culianu ar fi fost “profesor asociat” în Olanda cu vreo opt ani înainte de 1986. E drept că în bio-bibliografia scrisă de Culianu în vederea angajării la Divinity School, el se fereşte a consemna informaţii fără legătură cu istoria religiilor.

De aceea el nu va trece că în perioada 1976-1986 a fost la Groningen asistent de limba şi literatura română până în 1985 şi profesor asociat de la 1 ian. 1986 (v.scrisoarea lui Culianu către Eliade din 14 ian 1986, în Dialoguri întrerupte, 2004, p.279). Optând pentru trecerea sub tăcere a carierei sale universitare de la Groningen, Culianu a nesocotit sfatul pe care Mircea Eliade i l-a dat pe 31 martie 1976, când îi scria: “în curriculum vei spune că te-ai ocupat mai ales cu folclorul şi cultura populară românească”. Probabil că folclorul şi cultura populară nu îi apăruseră a fi lesne etichetabile ca “jocuri ale minţii”.

Realizatorii celor trei filme de televiziune (două în 2007-2008 si unul în 2010) afirmând că I. P. Culianu ar fi fost din 1976 şi până în 1986 “profesor asociat” în Olanda, n-au făcut altceva decât să accentueze asupra laturei nefericite a carierei lui Culianu subminată de un doctorat de stat obţinut la limita timpului admisibil, în 1987, după zece ani de la înscriere. Desigur fără să-şi dea seama. Ei au crezut că fac reclamă “produsului Culianu”, bazându-se  pe credulitatea telespectatorilor. De fapt, aşa cum bine s-a observat, “pactul cu mediocritatea marelui public” asigură la nesfârşit succesul mediatizării minciunilor legate de “pletele blonde”, sau de cosmetizatul profesorat din Olanda şi din America a lui Ioan Petru Culianu.

—-
1. Filmele au fost difuzate pe postul de televiziune TVR1 în mai 2008: Culianu în ţara lui Ceauşescu (Partea întâi) şi O moarte la Chicago (Partea II-a). Ele au fost proiectate studenţilor ieşeni pe 26 ian. 2009 în Aula Magna a Universităţii “Alexandru I. Cuza”. Duminică 28 februarie 2010 s-a difuzat un al treilea film despre Culianu pe postul TVR-Cultural. In toate cele trei filme dedicate lui Culianu s-a sugerat telespectatorilor că ucigaşul ar fi fost legionar, fără a se menţiona că a fost o crimă “cu semnătură”. Umberto Eco a crezut că a fost un asasinat purtând semnătura KGB. Dar “semnătura” ar fi putut indica si suprimarea unui trădător. Uciderea petrecută după scenariul de execuţie a unui trădător ar implica umilirea celui care a trădat. I.P. Culianu a fost umilit prin împuşcare în ceafă în WC-ul universităţii din Chicago. Presupunând un astfel de scenariu, prin indicarea unui criminal legionar, însăşi victima trădătoare e plasată în rândul legionarilor. O altă variantă ar fi că a trădat Securitatea. După Tereza Culianu-Petrescu, fratele său care-i spusese Gabrielei Adameşteanu în decembrie 1990 că “prostia Securităţii române este epocală şi de o profunzime nemaivăzută” (v. I.P.Culianu în rev.22, 5 aprilie 1991) ar fost asasinat de vechea Securitate “aşa cum opina generalul I. Pacepa” (v. Tereza Culianu-Petrescu, O biografie, Observatorul Cultural, 87/23 oct.2001).
2. Tereza Culianu-Petrescu notează că “în august 1990 Ambasada României din SUA cere colecţia revistelor” (Tereza Culianu-Petrescu, O biografie, în Observatorul cultural 87/octombrie 2001) Lumea liberă românească unde Culianu ţinea rubrica Scoptophilia. “Cum şi pe adresa revistei, şi pe a lui personală încep să sosească scrisori cu insulte şi ameninţări, I. P. Culianu preferă [pe 22 dec. 1990] să-şi oprească articolele” (ibid.) de factură politică.

Cuvinte cheie: Mircea Eliade, istoria religiilor, asasinatul de la Chicago, Michel Meslin, Culianu, Olanda, biografie Eliade, Şerban C. Andronescu, Televiziunea Română, filme despre Culianu, biografie Culianu, Noomen, Marin Mincu, Italia, cultură populară românească, corespondenţă Eliade.

Sursa:
http://isabelavs.blogspot.com

————————————————————————–

NOTA:

Este semnificativ ca dosarele de Securitate ale lui Culianu folosite atat de insistent pentru acuzarea de anti-semitism si pro-nazism a lui Eliade, intre timp au disparut.

(Isabela Vasiliu-Scraba)

Mircea ELIADE

Desemnat de Sorin Antohi drept “noul Eliade”, Ioan Petru Culianu a reprezentat “un fenomen exploziv(1) introdus în cultura română de după 1989” (2). Sigur, ar fi contra-productiv să repunem în circulaţie ditirambii prin care s-a realizat această masivă manipulare, care în sine ar fi fost chiar benefică, dacă numele discipolului Culianu n-ar fi fost folosit permanent pentru a-l înlătura din cultura românească pe marele Eliade prin acuzaţii nefondate de anti-semitism. Si, evident, dacă interesul s-ar fi axat exclusiv pe noutatea adusă de psiho-sociologul Culianu (1950-1991) în cele trei cărţi publicate cu ajutorul lui Eliade în Franţa la Payot şi Flamarion, apoi traduse în engleză şi italiană. Dar, mai ales, dacă “fenomenul exploziv” n-ar fi fost declanşat de lansarea unor neadevăruri prin editurile Humanitas, Nemira şi Polirom (urmate inconştient de Editura Academiei), inventându-se doctorate în număr excedentar şi săltându-l pe Culianu în scaunul de conferenţiar de istoria religiilor când n-a apucat să fie decât visiting professor, ba încă imaginându-l (în locul ocupat din 1986 de prof. Wendy Doniger) drept “urmaş al lui Eliade” la vremea când nu-şi trecuse încă doctoratul de Stat (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri –sau –Adevărul cel mai plauzibil despre viaţa şi opera lui Culianu, în “Oglinda literară”, Anul VII, nr.88, aprilie 2009). Numeroasele exagerări ale poveştii cu profesoratul din America a lui Ioan Petru Culianu -care, după o şedere ca student cinci ani în Italia, a predat 12 ani (până în 1987) româna în Olanda -, au fost menite să alimenteze falsa idee de “succesor” al lui Eliade după moartea acestuia. Trezind pe bună dreptate compătimirea ca victimă a unui asasin nedescoperit nici după douăzeci de ani, discipolul a avut iniţial un singur atuu: fusese desemnat de Mircea Eliade să se ocupe de publicarea la Editura Payot a volumului al IV-lea de Istoria credinţelor alcătuit într-o primă formă de însuşi Mircea Eliade din capitole scrise de foştii săi elevi. Din păcate, tentativa de a-l coopta pe Culianu la publicarea unei lucrări colective neterminate la momentul morţii marelui Eliade s-a dovedit un semi-eşec. Pe de-o parte, prestigioasa editură pariziană nu a acceptat volumul IV în forma alcătuită de Ioan Petru Culianu. Pe de altă parte, colaboratorii care se simţiseră onoraţi de solicitarea lui Eliade nu s-au arătat dispuşi a colabora cu un necunoscut care după moartea maestrului său în aprilie 1986 era un simplu conferenţiar de română la Groningen, doctorant în istoria religiilor. După cum scrie I. P. Culianu în prefaţa volumului care avea să apară în Germania în anul asasinării sale, mulţi dintre foştii colaboratori ai lui Eliade şi-au retras lucrările şi el a trebuit să caute specialişti care nu făceau parte din Scoala de la Chicago (v. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credinţelor şi ratatele colaborări dintre Micea Eliade şi Ioan Petru Culianu, în rev. Arges, Anul IX/XLIV, Nr.4, aprilie 2009, p.22 ). În paralel cu insinuarea imaginii de “nou-Eliade” menită să-l înlocuiască în conştiinţa celor supuşi manipulării pe “vechiul” Eliade, s-a realizat şi o modificare a conştiinţei celor interesaţi de istoria religiilor şi de Eliade. Prin “tehnica bombardamentului subliminal” din mass media post-decembristă s-a ajuns ca neadevărurile referitoare la “succesorul lui Eliade” şi la “discipolul care şi-a depăşit maestrul” să fie luate de mulţi drept adevăr indiscutabil. In paranteză fie spus, teoria manipulării conştiinţelor, a “modificării la nivel subconştient a conţinutului conştiinţei” (v. I.P.Culianu în rev. “22”, 22-28 mai 2001, p.13), a reprezentat abordarea preferată de psiho-sociologul Culianu pentru interpretarea unor fapte ţinând de istoria religiilor. Dar nu neapărat în varianta înşelătoare cu bună ştiinţă când, prin “bombardament subliminal” ceva este prezentat drept altceva. Publicarea în 2004 a corespondenţei purtată de Eliade cu discipolul care-i trimitea scrisori încă din timpul studenţiei bucureştene a prilejuit şi ea o multiplă manipulare în direcţia schimbării “vechiului” Eliade printr-unul “nou”: încadrarea volumului s-a făcut în colecţia “I.P. Culianu”. O editură neangajată în direcţia manipulării conştiinţelor ar fi încadrat schimbul de scrisori în colecţia “Mircea Eliade” pe considerente “comerciale”, Mircea Eliade fiind mai bine cunoscut prezumtivilor cumpărători. În plus, abstracţie făcând de războiul dus împotriva lui Eliade, o editură care ar fi fost interesată în promovarea valorilor culturale ar fi ales pentru domeniul istoriei religiilor încadrarea în “colecţia Eliade”, pentru că, dintre cei doi, personalitatea proeminentă a istoriei religiilor în secolul XX este, fără doar şi poate, Eliade. Dar Poliromul a optat pentru manipularea începută de Humanitas (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. Origini/Romanian Rooth, vol XIII, No.6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, p.113-118) imediat după asasinarea regalistului Culianu care se dovedise în 1990 un ziarist foarte incomod. Nici titlul ales de îngrijitorii volumului nu este întâmplător. Fiindcă “dialogul” epistolar implică o situare la acelaşi nivel a celor doi interlocutori. Dacă ar fi să ne luăm după titlu, în carte ar fi de găsit un “dialog” între Culianu şi Eliade, nu permanente solicitări ale lui Culianu, ba Eliade să vorbească cu profesorul Michel Meslin de la Sorbona să-l determine să-i conducă şi doctoratul de stat, ba să-l ajute să aibă o comisie preponderent favorabilă pentru lucrarea de 3-eme cycle din 1980, ca să nu mai amintim de solicitările în vederea înlesnirii publicării la editurile unde era publicat Eliade, ba să-i găsească un traducător în franceză, ba să-i facă diverse recomandări, etc. Din perspectiva “dialogului” epistolar imaginat prin titlul oferit de Polirom volumului încadrat în “Seria Culianu”, Matei Călinescu s-a grăbit de la a doua propoziţie din prefaţă să-l compare pe Culianu cu Pettazzoni, nu după dioptria de la ochelari, ci după numărul de scrisori pe care i le-ar fi scris lui Eliade. Exagerarea este evidentă, ca si sensul ei. Dar virtutea de căpătâi a titlului Dialoguri întrerupte (Ed. Polirom, Iaşi, 2004) stă în capacitatea de a sugera tragicul moment al vieţii retezate prin asasinare, când promiţătoarea carieră a lui I.P. Culianu a fost brusc “întreruptă”. Acesta este un qui pro quo pentru că în realitate volumul preia titlul unei cărţi despre literatura scrisă de Mircea Eliade. In general, “qui pro quo”-ul se pretează la o situaţie comică, în care ceva este luat drept altceva spre a stârni râsul. In cazul “Culianu” s-a dovedit mereu că manipulatorii nu au simţul umorului, că “qui pro quo”-urile folosite de ei nu depăşesc domeniul penibilului şi al exagerărilor găunoase care în loc să-l înalţe pe Culianu, îl scad. De pildă, o scădere a lui Culianu implică însuşi titlul unui interviu din pagina a 8-a a Suplimentului cultural al Cotidianului apărut la un an de la asasinarea lui Ion P. Culianu: “Te comănduiesc să faceţi un symposion în cinstea mea postumă” (L.A.I., 18 mai 1992, p.8). Este o scădere, pentru că se referă la un simpozion care urma să fie dedicat unui student de vreo douăzeci de ani care nu publicase decât o carte de povestiri în RSR şi care a vrut să se sinucidă în Italia într-un lagăr de refugiaţi. Qui pro quo-ul încearcă să-l înalţe pe Culianu, lăsând impresia că ar fi vorba de o comandă cu limbă de moarte, din imediata vecinătate a momentului împuşcării. Symposion-ul cu pricina ar fi fost să fie în cinstea postumă a profesorului de română Culianu aflat pe punctul de a fi angajat profesor asociat de istoria religiilor la aceeaşi universitate americană la care predase trei decenii Eliade. Ar fi fost să fie…dacă… fraza teribilist-tinerească folosită de Andrei Pleşu drept titlu pentru interviul său nu împlinea aproape două decenii în 1991, fiind extrasă dintr-o scrisoare de la studentul Culianu din Italia. Qui pro quo-ul latent în titlul volumului scos de Polirom în 2004 trimite (în mod fals) către sistarea corespondenţei prin moartea unuia dintre interlocutori, şi nu la întreruperea dialogului despre beletristica lui Eliade. De fapt, în proiectatul volum urmând să poarte titlul Dialogues interrompus s-ar fi sistat convorbirea întrucât s-ar fi vorbit numai despre povestirile eliadeşti scrise până în 1982. Ideea de întrerupere a dialogului i-a aparţinut lui Mircea Eliade. Renumitul profesor de la Chicago se gândise că o discuţie în marginea creaţiilor sale literare –scrise deja sau urmând a fi concepute după 1982- va putea fi oricând reluată cu acelaşi interlocutor, sau cu altul. Să vedem însă şi modul cum este promovat echivocul prin titlul volumului de corespondenţă tipărit în 2004. Dintr-o scrisoare a lui Eliade (cuprinsă în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iaşi, 2004) aflăm că la începutul deceniului opt era în stadiu de proiect un volum axat pe literatura scrisă de istoricul religiilor. Ceva în genul interviurilor cuprinse în cartea de mare succes: Mircea Eliade, L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet (1978), dar abordând în exclusivitate proza eliadescă. Era o idee propusă de Paul Goma. Eliade urma să expună succint viziunea proprie asupra domeniului religios, viziune care să alcătuiasă un fel de fundal pentru discuţia în jurul temelor din opera beletristică, iar Culianu urma să-i prezinte literatura, vorbind de Eliade-scriitorul. Protejatul, căruia faimosul istoric al religiilor onorat de lumea academică occidentală îi trimitea bani în vremea studenţiei în Italia, ar fi urmat să semneze volumul alături de Eliade, în cazul în care proiectul ar fi fost dus la bun sfârşit, iar Eliade ar fi acceptat să semneze contractul de publicare la editura aleasă de Paul Goma. In 1982 Mircea Eliade s-a gândit că titlul volumului tratând despre beletristica sa neîncheiată (la care a lucrat de fapt până la moarte) ar putea fi Dialogues interrompus. Contractul urma să-l semneze cu Editura Hachette, pentru colecţia “Est-Ouest” coordonată de Paul Goma. I.P. Culianu s-a pus pe scris şi i-a trimis lui Eliade contribuţia sa la volum. După citirea prezentării alcătuită de aşa-zisul său discipol, Eliade îi atrage atenţia lui Culianu că despre literatura sa vorbeşte prea puţin. Dacă literatura lui Eliade (ţinând, în felul ei, pasul cu vremurile din ţară) era greu de digerat pentru o fire oportunistă care nu voia să se pună rău cu eminenţele comunismului internaţionalist, în schimb tot ce depăşea domeniul literaturii eliadeşti mai mult sau mai puţin pusă în paranteze, a fost tratat de Culianu din perspectiva acelei “uitări a fascismului”, calul de bătaie a tuturor denigratorilor lui Eliade (din Italia pro-comunistă şi din Israel). De fapt, lui Mircea Eliade i-a fost atât de neplăcut să comenteze poziţia adoptată de Culianu, încât a început scrisoarea pe 3 martie şi a terminat-o pe 28 martie 1983. Pentru a nu abandona totuşi proiectul, Mircea Eliade vine cu propunerea de a alcătui o listă de întrebări la care tot el să răspundă, cu trimiteri la părţile de Jurnal care fuseseră publicate. Răspunsurile urmau să fie dezvoltate, eventual “dialogate” de discipol. Nici acest colac de salvare a proiectului unui volum pe care să apară drept autori Culianu şi Eliade împreună n-a fost pe placul falsului discipol, mânat de cine stie ce alte interese, cum s-a văzut şi în cazul articolul despre poetul Horia Stamatu (v. I.P. Culianu, Some Considerations on the Work of Horia Stamatu, apărut în 1983 în International Journal of Romanian Studies, nr.2/1980, p.123-134), la care nu a vrut în ruptul capului să renunţe, deşi fusese insistent rugat de Virgil Ierunca (v. România literară din 7 febr. 1996). “Horia Stamatu afirmă (…) că eu scriu pentru a demonstra că el e… fascist” –notează Culianu. “A trimis la toată lumea o traducere a articolului meu însoţită de un comentariu de 27pp” (v. scrisoarea din 19 oct. 1978). În ce priveşte contribuţia sa la volumul Dialogues interrompus, abia pe 18 septembrie 1984 profesorul de română de la Groningen si-a dat seama că viziunea sa influenţată de revista Toladot (1972, Israel) îl cam “plictiseşte” pe maestrul său. De aceea I. P. Culianu îl asigură pe Eliade că între timp a scris ceva nou, fără legătură cu primul text, ceea ce era foarte departe de adevăr, lucru sesizat de istoricul religiilor, îndată ce a văzut “contextul istoric” în care dorea Culianu să-i situeze creaţia literară. Ultima şansă pe care a ratat-o discipolul a fost “soluţia provizorie” oferită de Eliade pe 21 sept. 1984. De astă dată maestrul s-a arătat dispus să răspundă unor întrebări formulate de Culianu în strictă corelaţie cu sensul romanelor şi povestirilor sale. Prilejul a fost folosit de protejat pentru a-l întreba de “tentaţia extremismului” din România anilor treizeci (v. I.P.Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.280). Insistând sine die să-l determine a intra în vorbă cu calomniatorii care l-au tot atacat fără să-i poată diminua faima de care se bucura în mediile academice occidentale, Culianu (care nu era prost deloc) s-a făcut mereu că nu pricepe cauza rezervei lui Eliade exprimată limpede într-una din scrisori: “Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare (…). Documentele la îndemână sînt insuficiente. In plus, o atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. Astăzi nu sînt acceptate decât (…) execuţiile pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani” (Eliade către Culianu pe17 ian. 1978, în Dialoguri întrerupte, 2004). Nepăsător la soarta românilor schingiuiţi şi omorâţi cu sutele de mii după gratii de ocupantul din umbră al ţării, Culianu s-a prefăcut că nu remarcă asemenea aspecte insinuate discret de Mircea Eliade în literatura sa. Dacă în ţară doar după înlăturarea comunismului s-a mai aflat câte ceva din grozăviile suferite de românii bucovineni şi basarabeni deportaţi cu sutele de mii în Siberia şi de cele două milioane de români schingiuiţi în temniţele cu care ocupantul sovietic al României împânzise ţara (v.Monumentul victimelor comunismului, în Elveţia la Chene Bourg, aproape de Geneva), în Europa de vest acestea erau lucruri pe care I. P. Culianu le putea afla din scrierile românilor exilaţi după 1944. Pe el însă nu l-a interesat genocidul comunist, crezând împreună cu întreaga profitocraţie comunistă că dacă ignoră crimele şi uciderile în massă, ele nici n-au existat. După ce a citit lista de întrebări alcătuită de cripto-comunistul său discipol, pe 15 februarie 1985 Mircea Eliade îi scrie de dincolo de ocean că n-a citit încă “elementele pentru dialogul nostru”. Probabil atunci s-a hotărât să abandoneze definitiv proiectul colaborării cu Ioan Petru Culianu la Dialoguri intrerupte, volum care ar fi fost să fie despre literatura lui Eliade şi nu despre “anii treizeci” cum o tot cârmea Culianu după viziunea celor care l-au băgat pe Noica în închisoare. Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, între 1982 şi 1985 Ioan Petru Culianu – căruia Eliade îi scria într-o dedicaţie că este “fericit că nu va rămâne singur” -, a ţinut morţiş să-i facă maestrului său dezagreabilă ideea volumului Dialogues interrompus, prin superficiale şi nepotrivite interpretări comuniste ale unor scrieri literare de sorginte filozofică. Aceasta a fost prima colaborare ratată de Culianu. Ei îi vor urma încă două colaborări dintre maestru şi protejatul său, ambele eşuate, dar măcar despre ratarea celorlalte două Eliade nu a mai apucat să afle. Ne referim la proiectul volumului Histoire IV şi la condensarea impozantelor volume de istoria religiilor scrise de Mircea Eliade într-un singur volum, alcătuit sub forma unui Dictionnaire des religions (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credinţelor şi ratatele colaborări dintre Micea Eliade şi Ioan Petru Culianu, în rev. Arges, Anul IX/XLIV, Nr.4, aprilie 2009, p.22 ). Isabela Vasiliu-Scraba Sursa: http://isabelavs.blogspot.com Note: 1. Una din condiţiile de bază ale manipulării o constituie difuzarea obsesivă a pozelor şi repetarea numelui de Culianu cu indiferent ce prilej, chiar si cu ocazia retipăririi în 2010 a Nopţii de sânziene (Mircea Eliade, Foret interdite, Paris, 1955, în romaneşte cu titlul Noapte de sânziene, Paris, 1971). Imaginea lui Culianu tânăr alături de Eliade bătrân a fost difuzată de ziarul Jurnalul naţional de miercuri 3 febr. 2010, fără a fi vorba nici o secundă de “discipolul preferat”, cum apare Culianu trecut sub poză. A fost suficiet pretextul unui interviu luat de Cătălina Iancu despre romanul publicat de Mircea Eliade în Franţa când Culianu mergea la grădiniţă în România şi republicat acum în col. BPT a Editurii Litera internaţional. Foret interdite, roman pentru care actriţa Marieta Sadova a făcut puşcărie pentru că l-a adus de la Paris, a fost citit în cercul lui Noica şi prin aceasta a constituit un cap de acuzare pentru mulţi dintre intelectualii arestaţi în 1958 de şeful Securităţii, Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau. Mircea Eliade scria pe 15 sept. 1973 următoarele: “Pentru că a citit [Noaptea de sânziene “pe care o consideră cel mai bun roman românesc”] Sergiu Al-George a fost condamnat şi a făcut cinci ani şi jumătate de închisoare” (Jurnal, 1970-1985, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.130). Desigur, comunistul reciclat pe care Noica îl îndemna să citească în paralel Scânteia si Neuer Weg (v. scrisorile către D. C. Mihăilescu din vol. Noica inedit, Ed. Humanitas, 2009, precum şi art. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru humanist, în rev. Oglinda literară, Anul VII, Nr. 92, august 2009, pg. 4802-4803) n-a amintit în interviul luat de Cătălina Iancu de arestările provocate de citirea romanului eliadesc. Probabil ca să nu-l pomenească pe Zigu Ornea care l-a băgat atunci pe Noica în puşcărie (v. Noica în vizorul Securităţii, în Observatorul cultural nr.20/277, 14-20 iulie 2005, C-tin Noica şi criticii săi din Securitate, în Ziua, 31 martie 2007 şi Cine l-a turnat pe Noica la Securitate ?, în Ziua din 7 aprilie 2007). In schimb, D. C. Mihăilescu nu a scăpat prilejul de a propaga “ruşinea de a fi român” pe care, vezi Doamne, o păzeşte să nu se transforme în “megalomanie păguboasă”. De asemenea, el a repus discret în circulaţie neîntemeiatele acuzaţii la adresa lui Eliade cocoţând pe scara valorilor post-comuniste o scriere despre Eliade ticluită în sec. XXI după directivele expirate ale lui Leonte Răutu, până prin optzeci “satrap al culturii [româneşti] improvizat în diriguitorul ei” (v. Marin Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, pg. 375). 2. Aurel Codoban, Culianu, sau filozoful religiilor ca magician.

Mircea Eliade, Memorii (1927-1937)

Paris, Gallimard

Isabela Vasiliu-Scraba este filosof, istoric al filosofiei şi eseist, Autoare a numeroase volume de filosofie şi de istoria ideilor. Cenzurate de presa comunistă, studiile sale critice asupra filosofiei lui Constantin Noica, Anton Dumitriu, Lucian Blaga, Petru Comarnescu, Platon, Kant, Heidegger si Jaspers au putut fi publicate abia după 1990.

Pentru alte articole ale Dnei Ileana Vasiliu-Scraba vizitati:

http://isabelavs.blogspot.com/