Emil Cioran (1911 Romania - 1995 France)

Motto:
“Toţi depresivii sînt tipuri eminamente subiective…Ei sînt singurii care coboară în adâncimile vieţii pînă acolo unde aceasta se îmbină cu moartea… Politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale”
(Emil Cioran, 1932)

După instalarea lui Iliescu la cârma ţării si a lui Andrei Pleşu la cârma culturii, scrierile lui Emil Cioran, care în comunism circulaseră xeroxate pe sub mână, au putut fi cumpărate din marile librării, îmbogăţind avuta editură Politică, sub numele ei de Humanitas (1). E drept că noul nume cam aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de Premiul Goncourt, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă” (v. Th. Cazaban în dialog cu C. Bădiliţă, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125). Din atacul foştilor ideologi comunişti manifestând o inexplicabilă alergie la scrisul unui romancier de faimă internaţională s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România regimului Iliescu-Roman. Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de “democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) romancierul premiat de Academia franceză consemna următoarele:

Vintila HORIA (1915, Romania-1992, Spain)

“Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334). Scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorii săi Mihai si Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991) fac să transpară cadrul libertăţii post-comuniste, precum si aspecte de continuitate în politica editorială dinainte de 1989: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Pentru autorul volumului Les clefs du crepuscule(1990), -scriitor tradus în peste 20 de ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu înainte de 1990 şi după aceea pentru operele şi omagiile lui Andrei Pleşu (3) -, exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor (v. rev. Cristian Bădiliţă în rev. Rost, 16/2004). În post-comunism Vintilă Horia, care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut în Vest pe filozoful Lucian Blaga, a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat nici de discipolul preferat devenit director de editură, nici de discipolul ajuns ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (v.Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată de Olga Greceanu în 1972 (v.Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50).
“Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-decembristă a scrierilor lui Emil Cioran (premiat de Academia franceză ca şi Vintilă Horia, sau Mircea Eliade) a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr a consemnat pe post de comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român.

Andrei Plesu (Portret de WIllkrin Petry): "... îmi plac cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brânzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul…"

Despre Emil Cioran ministrul culturii post-comuniste a scris pornind de la “portretul robot” al românismului. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Ideas, a variable background in Cioran’s writings”, precum şi “Nae Ionescu şi Emil Cioran”, în vol. I. V.-S., În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, p.181-194; p.37-56, ISBN 978-973-8134-05-6). Nici spre a evidenţia falsităţile şi exagerările tânărului de 26 de ani care, postulând primatul “instinctului teluric” (legii junglei), credea că “nemţii nu s-au simţit niciodată prea bine în creştinism” (Schimbarea la faţă a României, 1937, p.17). Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care Emil Cioran amintise când a primit Dimensiunea românească a existenţei. Pentru Pleşu, autorul Schimbării la faţă a României (1937) ar reprezenta anti-românismul, ca român lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (Limba păsărilor, Ed. Humanitas, 1994, p.166). Iată cât de lesne îi apare însuşi Cioran pe post de particular care ar ilustra fără alte justificări un general teribil de inconsistent. Cu atât mai inconsistent cu cât nici măcar fantezia cioraniană n-a scos vreodată “gălbeaza Mioriţei” din virtualitatea ei postulată în glumă, în acea scrisoare din 1944 către Mircea Vulcănescu (v. rev. Manuscriptum, număr special Mircea Vulcănescu, nr.1-2/1996).
Neaşteptat este şi faptul că abundenţa de citate din Cioran lungeşte fără justificarea vreunei idei personale articolul început cu “portretul robot” al românismului. Se pare că recitarea televizată de poezie, interpretată răstit sau flegmatic de comunistul Andrei Pleşu a rămas pentru vecie modelul său de succes, folosit în toate împrejurările. De astă dată ministrul culturii post-comuniste porneşte de la ecourile în presa interbelică ale cărţii marcând debutul lui Emil Cioran. Materialul cu grijă ales este interpretat după tipicul aducător de succes, spre a evidenţia pe rând: înfumurarea, mimarea sobrietăţii, luciditatea sigură pe sine şi delirul, toate spre a contura portretul robot pe care Pleşu l-a avut în minte la scrierea paginilor despre Cioran. O recenzie din anii treizeci a volumului Pe culmile disperării premiat de Fundaţiile Culturale Regale (4) ar ilustra pentru istoricul de artă “suficienţa românească” şi “sobrietatea statică”; alta “luciditatea niciodată contrariată” (A. Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p.178). O recenzie din noiembrie 1934 ar scoate la iveală un “delir al echilibrului”, de care s-ar fi făcut vinovat tânărul Noica în încercarea unei replici la adresa celui care-l văzuse pe Cioran drept “cabotin al disperării”.
Rupte din context şi mizând în exclusivitate pe latura negativă, ideile reţinute de Pleşu din citirea tânărului Cioran au marele neajuns că văduvesc de esenţa sa procedeul “complementarităţii”, atât de caracteristic scrisului cioranian (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism”, precum şi I. V.-S., “Cioran şi procedeul complementarităţii”, în http://www.isabelavs.go.ro ). În compensaţie, un mimetism intelectual bine exersat pe ideile lui Noica (5) îl face să repete în cuvinte proprii mărturisirea lui Cioran despre entuziasmul său mereu refulat spre a face loc disperării: “…suntem îndemnaţi să spunem, la rândul nostru: Nu e nimic, dle Cioran, dumneavoastră vă iubiţi disperarea. Dar puteţi s-o iubiţi oricât. Noi credem în rezervele dumneavoastră, neexplorate, de entuziasm” (A. Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p.179). Dilema aceasta este explorată mai apoi din perspectiva unei însemnări în care bătrânul Cioran îi mărturisise lui Noica la Paris că “îi place viaţa”, rugându-l “să nu spună la nimeni” marele secret (pagini din jurnalul lui Noica, în op. cit., p180).
Preocupat de drama propriului “blocaj”, Pleşu remarcă în expunerea ideilor lui Cioran “variaţia iscusită a aceluiaşi exces” şi “suveranitatea stilului”. În citat oferă chiar şi un aforism sintetizând întreaga neplăcere a fapului de a trăi: “Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam şi la douăzeci. Patruzeci de ani ai unui lung şi superfluu efort de verificare” (Cioran). Totuşi, credem că afirmaţia convinge doar pe cei care trec cu vederea umorul pesimistului (apud. Horia Stamatu) care se amuză pe seama celor care-i iau în serios orice mărturisire. Cu atât mai mult cu cât e de imaginat că la şaizeci de ani Emil Cioran n-ar fi fost la fel de entuziasmat de regimurile dictatoriale cum s-a arătat în tinereţe, când, din vremurile “eroice” ale hitlerismului a reţinut cu predilecţie naţionalismul, “aspect accesoriu al rasismului anti-semit” (apud. I. Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006). La 22 de ani, Cioran fusese martor la entuziasmul germanilor din anii venirii la putere a lui Hitler. Acest aspect care nuanţează şi face inteligibile multe dintre teribilismele din scrierile interbelice ale lui Cioran este practic neglijat de Andrei Pleşu care împărtăşeşte cu stânga comunistă tendinţa de a pune pe seama naţionalismului toate ororile prin care regimul hitlerist nu s-a deosebit de regimul comunist: “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă” (v. Ion Varlam, op.cit.).
Neţinând seama nici de tehnica prin care marele stilist ponderează multe din afirmaţiile sale mai ieşite din comun (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Cioran şi procedeul complementarităţii”) nici de contextul istoric european pe fundalul căruia s-au ivit teribilismele tânărului Cioran, dilematicul moralist reţine că România regimului burghezo-moşieresc ar fi fost “ţara oamenilor atenuaţi”, cu o atmosferă placidă, fără resurse de eroism, şi cu multe alte defecte pe care nu pridideşte să le înşire, ba îngânându-l la maturitate pe necoptul Emil Cioran, ba spicuind din recenziile la cartea de debut a acestuia.
Cu un alt citat din “Ţara oamenilor atenuaţi” în care elogiat fiind “excesul, marea nebunie şi gestul absurd” (E. Cioran) era dispreţuită viaţa echilibrată a românului, articol unde tânărul de 22 de ani consemnase că a avut momente când i-a fost ruşine că este român, Andrei Pleşu inoculează indirect “ruşinea de a fi român”. Aceasta în volumul Limba păsărilor, din 1994. În primăvara anului 2010 menţionează “ruşinea de a fi român” în interviului luat de Daniela Oancea.
Premiza lui Cioran fusese în 1933 că s-a ruşinat de ţara în care “a vorbi de moarte, de suferinţă, de neant si de renunţare înseamnă a fi excroc ordinar” (Emil Cioran, Singurătate si destin; din publicistica anilor 1931-1943, Ed. Humanitas, 1991, p.230). Pe de altă parte, “agonicul” Cioran (după cum îl numeşte Mircea Vulcănescu pe tânărul “gânditor al devenirii si al vieţii) nu uită a consemna regretul său pentru aceste clipe de ruşine. Iată pasajul: “La noi a vorbi de moarte …înseamnă a fi excroc ordinar…De aceea, am avut momente când mi-a fost ruşine că sunt român. Dar dacă regret ceva, sînt aceste momente” (op.cit.).
Dezinteresat de adevărurile istorice, promovând el însuşi neadevăruri în materie de istoria comunismului în România, pentru fostul şef al tineretului comunist din Institutul de istoria artei patriotismul a îmbrăcat consecvent forma combaterii paseismului. Însăşi istoria românilor i-a apărut lui Andrei Pleşu drept paseism “redus la o moştenire legendară confortabilă care este numai vanitate” (v. “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului”, în rev. Secolul XX, nr. 1-2/240-242, 1981). Probabil tot pe linia combaterii vanităţii pe care ar trezi-o românilor istoria lor legendară, primarul Bucureştiului a scos în 2010 din centrul capitalei statuia lui Mihai Viteazul care a unit la 1600 cele trei provincii româneşti într-un stat ce avea să prindă cu adevărat viaţă abia trei secole mai târziu, după mondializarea conflictului armat.
De-a lungul vremii, ideile doctorului în istoria artei despre istoria românilor au rămas aşa cum le-a expus încă din vremea comunismului. Rămase pe loc, s-au fosilizat ca prejudecăţi, schimbându-şi doar forma lipsită mereu de fond. Doar după două decenii de post-comunism, în interviul luat pe 15 aprilie 2010 Andrei Pleşu a schimbat rutina gândului avut din anii optzeci. Alternativei “trecutului glorios” s-a gândit să i-o adauge pe cea a “trecutului falsificat”, spre a ajunge la condamnarea victimelor comunismului, insinuând că românii şi-ar fi “cosmetizat” nişte “pete istorice” din trecut.
Să-l fi determinat la o astfel de înnoire experienţa cumulată la C.N.S.A.S.? Faptul că vreme de patru ani (până în 2004, anul mărturisirii vinovăţiei personale) ţelul C.N.S.A.S. –ului a fost să deconspire în exclusivitate oameni aflaţi la periferia totalitarismului comunist, pe baza unor documente selectate în prealabil de alţii, precum şi atenta ocolire a celor din zonele de decizie, se pare i-a lămurit unele dileme. În orice caz, strategia de lucru a C.N.S.A.S. l-a făcut pe fostul ministru să spună Rodicăi Palade că “ne-am lăsat duşi de furor… am luat hotărâri pe ce am avut. Este o inexactitate procedurală pe care eu personal mi-o asum ca pe o culpă” (6). Ceea ce nu înseamnă că din 2004 şi până în 2011 nu s-a perseverat (diabolic) în greşita procedură…

Note si consideraţii marginale

Lucian Blaga (1895-1961), Romanian Philosopher, Poet, Diplomat

1. Intr-o perfectă continuitate a strategiei de “recuperare” în condiţii mizerabile a scriitorilor interzişi decenii de-a rândul de satrapii comunişti cu putere de decizie, Editura Humanitas a scos romanul de sertar Luntrea lui Caron (1990) de Lucian Blaga şi Singurătate şi destin (1991), selecţie de articole publicate de Emil Cioran din ultimul an de facultate până în 1943, folosind o hârtie atât de proastă încât scrisul “recuperaţilor” devine pe ea aproape ilizibil. Pe o hârtie de calitate şi mai slabă, fosta editură Politică i-a mai publicat lui Cioran în 1991 Lacrimi şi sfinţi (1937; Des larmes et des Saints, prefaţă si trad. Sanda Slolojan, L’Herne, Paris, 1986). Despre volumul alcătuit din publicistica de tinereţe a lui Cioran ar mai fi de semnalat un qui pro quo: La indicarea surselor bibliografice ale primelor cinci articole, îngrijitorul volumului trece ziarul Mişcarea. Cine vede această sursă, e tentat să creadă că la mijloc ar fi o publicaţie a Mişcării Legionare. Nicăieri în volum nu i se lămureşte cititorului că Mişcarea era un ziar al fracţiunii liberalilor conduşi de Gh. I. Brătianu, academician şi istoric de anvergură europeană arestat fără vină în lotul istoricilor închişi la Sighet de către Securitatea dirijată de NKVD-istul Nicolschi şi mai apoi asasinat în detenţie de către oamenii Ministerului de interne condus de Teohari Antonescu (/B.Tescovici).
2. Din vasta operă a lui Vintilă Horia (1915-1992) respinsă cu încrâncenare de foştii ideologi comunişti reciclaţi după 1990 în ideologi ai calomniei şi ai delaţiunii (via C.N.S.A.S.) menţionăm următoarele scrieri: Acolo sus şi stelele ard (Bucureşti, 1942); Presencia del mito (Madrid, 1956); Panorama de la filosofia contemporanea (Madrid, 1959); Dumnezeu s-a născut în exil (Paris, 1960, Premiul Goncourt, trad. în româneşte Al. Castaing, Madrid, Ed. Carpatii,1980, republ. Craiova, 1991; trad. de Ileana Cantuniari, Bucureşti, 2008); Cavalerul resemnării (fr.1961, trad. Ileana Cantuniari, Craiova, 1991); Les impossibles (1962); Giovanni Papini (1963); La septieme lettre (1964); Le journal d’un campesino du Danube (Paris, 1966, Barcelona 1967, Milano, 1967); El despertar de la sombra (1967); Nuvele (Madrid, 1967, include o nuvelă despre detenţia acad. Nichifor Crainic); O femeie pentru Apocalips (1967, trad. Mihaela Pasat, Bucureşti, 2007); Viaje en los centros de la tierra (Barcelona, 1970); El viaje a San Marco (1972, Paris, 1988); Encuestra detras de lo visible (1975); Introduccion a la literatura del siglo XX (Madrid, 1976); Concideraciones sobre un mundo peor (Barcelona, 1978); Marta ou la seconde guerre (1980, sp. Barcelona, 1987); Los derechos humanos y la novela del siglo XX (Madrid, 1981); Perseguid a Boecio! (Barcelona, 1983); Un mormânt în cer (sp.Barcelona, 1987, trad. Mihai Cantuniari şi Tudora Sandru Olteanu, Bucureşti, 1994); Les clefs du crepuscule (1990); Reconquista del descubrimiento (1991). Pe lângă cele două-trei romane apărute în traducere la Craiova după “rotirea de cadre” din 1990, post-mortem, lui Vintilă Horia i s-au mai publicat câteva volume: Mai sus de miazănoapte (C.R., Bucureşti, 1992), roman istoric răutăcios recenzat de foştii comunişti pentru care orice referire la istoria românilor echivalează cu un atentat la internaţionalismul lor de două parale în lipsa accesului la alte culturi prin citirea în original. Respingerea ultimului roman, scris de Vintilă Horia în româneşte, a dus la o pauză de ani de zile când oficialii n-au mai dat nici un ban pentru traducerea faimosului scriitor, atât de preţuit pe continentul sud-american, în Franţa, Italia şi în Spania, locurile sale de exil. Apoi a apărut antologia scrierilor româneşti alcătuită de Mircea Popa sub titlul Moartea morţii mele (Dacia, Cluj-Napoca, 1999). După cinci ani s-a tipărit culegerea de scrieri memorialistice si de portrete (redactate în limba română) îngrijită de Nicolae Florescu: V. Horia, Suflete cu umbra pe pământ (Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 2004). Pe 20 noiembrie 2010, volumul alcătuit de Gabriel Stănescu (1950-21nov.2010) intitulat: V. Horia, Contra naturam- publicistica exilului (Criterion Publishing, Bucureşti 2010), s-a lansat la Târgul de carte “Gaudeamus” din Bucureşti (se poate vedea inregistrarea din Sala Cupola a Târgului Gaudeamus pe adresa http://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI)

Radu Portocala

3. v. Radu Portocala, Prieteniile păguboase ale ICR, scris pe 10 dec. 2007 la adresa http://portocala.wordpress.com/category/icerisme/page/2/ precum şi Radu Portocală, interviul din “Ziua” http://stiri.kappa.ro/actualitate/06-12-2006/radu-portocala-contesta-conducerea-icr-113330.html si mai ales demisia sa din postul de director I.C.R.-Paris, dec. 2006, relatată în Cronica română: http://www.cronicaromana.ro/index.php?editie=1226&art=62352 .
4. Emil Cioran, Pe culmile disperării, 1934; Sur les cimes du desespoir, publicată la Paris în 1988 de C-tin Tâcu.
5. v. “blocajul în dihotomii” în A. Pleşu, Limba păsărilor (1994, p.249), reluare fără trimitere la Constantin Noica (1909-1987) a ideilor acestuia despre “logica lui Ares” din Scrisori despre logica lui Hermes, 1986 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, ISBN 978-973-814-24-2, p.46, on-line http://www.isabelavs.go.ro).
6. v. interviul luat lui Andrei Pleşu de Rodica Palade în rev. “22”, nr.763 din 19-25 oct. 2004.

Romanian Royal Cavalry 'The Redcoats' (Rosiori) Regiment - whose Honorary Colonel in Chief was Princess Marie of Edinburgh, spouse of Prince Ferdinand of Hohenzollern- Heir to the Romanian throne.

From the 1840s onwards the children of Romanian nobility were educated in Paris, Rome, Vienna, Budapest or Berlin, bringing back some modern and even revolutionary ideas: manners, dress, culture, emancipation, freedom. It was only with the consolidation of Romanian monarchy first as a Principality, under Alexandru Ioan Cuza  (1859-1866) and from 1866 onwards under Prince Carol of Hohenzollern  that Romania was recognized as an independent Kingdom, following the  1877 War of Independence sealed by  the Treaty of Berlin. As a result of these historic changes the urgent need for skilled professionals increased  and Romanians started to graduate in significant numbers from native Universities in Bucharest and Iasi respectively. The peasantry remained largely illiterate with the exception of  village priests who could read and write  and who doubled as village teachers. By the 1880s, after the War of independence, the children of these Orthodox prelates aspired to a higher education in the cities – the daughters went to private colleges – either convent schools, often run by the Catholic nuns (Baratie cathedral School, Notre Dame de Sion) or private boarding schools (such as Pensionul Pompilian) where they were taught foreign languages, music, painting and embroidery.
From 1890s onwards we find some young ladies who, after graduating from boarding colleges or convent schools, wanted to be  gain a University education  at  the Faculties of Pharmacy, Medicine, Architecture Law or the Music Conservatoire, although for them professional emancipation was slow to come. By contrast, their male counterparts  benefited fully from the Kingdom’s economic growth   to start filling civil service positions previously held by foreigners -  Austrian, German or French graduates. This marked the birth and ascendancy of the native Romanian professional and political classes from 1880 to 1947.

With the occupation of the Soviet armies in 1944 and sudden imposition of a new (communist) order, those professionals who resisted the change and who practiced liberal professions (in Pharmacy, Medicine, Law, Finance or served in  the Army) and did not join the Communist Party,  were at best expropriated, or marginalised, left without any means of survival. This fledgling middle class  was systematically destroyed by being dragged to jail on trumped up charges, forced into hard labour  camps, digging the Danube-Black Sea Canal, harvesting reeds in the Danube Delta, or working as  slave labour  in the Carpathian copper mines.

From 1949 onwards  the Communist Party devised fast-track courses for “reliable” substitutes, selected  from people with no previous college education to “qualify” as engineers, leaders of Industry or hospitals: this system involved a few months of “intensive” education (…). If, as a result of incompetence, or lack of experience, the new ruling class-on-the make, failed in its duty, then the old professional class served as convenient scapegoats: by the mid 1950s, those Romanian professionals who were not yet reduced to pulp were blamed instead for the ensuing failures and charged with ‘economic  sabotage’. Once the educated elite was effectively decapitated, Romania became a prison-state under the iron fist of  dictators Gheorghiu-Dej (1948-1965) – an electrician  and his cobbler successor Nicolae Ceausescu (1965-1989).

Doamna Stefania Livovschi (nee Burada) with her son Valeriu. ( L.A. Hirsch Ploiesti 1908. Fotografia Bulevard)

The  lady seen in this photo is Stefania Burada,   whose ancestors during the 19th century founded schools and parish churches in the vast steppes of the Danube Plains, which became the ‘granary of Europe’. Born in the 1880s, in rural Romania,  Stefania was herself the daughter of  Reverend Constantin Burada, a  parish priest who founded the local rural school where he served as School Master.  She was the youngest of a large brood of children most of  whom died prematurely of diphtheria. From amongst  these  only two children survived, being isolated, away from home, on the country estate of their  maternal grandfather’s  himself a priest in another village of the Danube Plains. Stefania and her younger brother Constantin reached adulthood, both of them receiving higher education: Constantin Burada  read Law in Bucharest to become a judge at the High Court of Appeal (Inalta Curte de Casatie), whilst  Stefania was educated at the Pompilian Boarding College in Calea Rahovei, Bucharest. Here  she proved to be a gifted pupil  in the class of a Transylvanian painter, Sava Hentia (1848 – 1904), who was schooled at the Accademia di Luca in Rome. This famous art school, founded in the 17th century,  produced an array of artists of international repute, such as Simon Vouet, Charles Le Brun, Antonio Canova, to name just a few.

At the Pompilian College Stefania Burada became a close friend of  Ecaterina Livovschi who like herself was the daughter of an Orthodox prelate, a teacher of Religious Education and Rector of St Nicholas cathedral in  Tulcea.  Ecaterina  went on to study Medicine to become an Ophtalmologist. Stefania married Ecaterina’s eldest brother Vicentiu  a graduate in Pharmacy, from the University of Bucharest. In the early 1900s the couple settled in Ploiesti, where Vicentiu bought a short lease on a Pharmacy.

Vicentiu Livovschi as Captain of the Tulcea Regiment of the Royal Romanian Army. After graduating in Pharmacy at the University of Bucharest he married and leased at Ploiesti the "Farmacia Mihai Bravul"

The Livovschi offspring  were all born before WWI (the eldest of whom is seen in the picture above, with his mother). All children became University went to University Applied Chemistry and Pharmacy or modern languages.
At the turn of the century Ploiesti was a booming city with a fast economic growth,  due to the oil Industry. Oil was extracted on an industrial scale since 1856 to make Romania Europe’s second largest oil producer, after Russia. Here were present French, Dutch, Belgian, American and British oil companies drilling for oil and refining it locally to export it  from the Danube ports to Central Europe or respectively  from the  Black Sea port of Constanta to Western Europe. By the early 1900s when the Livovschi moved to Ploiesti the surrounding countryside looked like the American   ‘Wild West’, with a forest of oil derricks and Canadian pumps called ‘nodding donkeys’.

Ploiesti oil wells 1916 (courtesy furcuta blogspot)

Before WWI Stefania’s family gained in Ploiesti a high profile and social status  as her husband got the lease of a main pharmacy in downtown – the “Farmacia Mihai Bravu”.

"Farmacia Mihai Bravul" Ploiesti leased by Vicentiu Livovschi (seen on the balcony with his wife and son) Photo 1908. The man in a three-piece suit standing in front of the Pharmacy entrance below is the father of the composer Paul Constantinescu.

The pharmacy belonged to a Mr Schmettau (probably an Austrian national) and was leased for a period of five years (1906-1911) to the 30-years old  Romanian pharmacist, Vicentiu Livovschi.  Vicentiu represented the first generation of home-grown professional middle classes, educated in Romania. Beyond his professional activity he  played the violin whilst his two sisters, Ecaterina a graduate in Medicine and Emilia a Pharmacist played the cello and the violin respectively. Together the three siblings founded in Ploiesti  the first classic music orchestra – “The Excelsior”. Although Vicentiu and Stefania were newcomers to Ploiesti they already had in the city several uncles, one of whom, Reverend Anghel Burada a paternal uncle was rector of St Basil Orthodox Church (Biserica Sf Vasile) and a maternal uncle Rev. Chiriac Dobreanu was Rector of Sf Ilie Tabaci Orthodox Church. So far as the intermarriages were concerned it is noteworthy  that that the wife of Rev Anghel Burada, known as  ‘Mitza Presbitera’, or ‘Coana Mitza’, was related to the artist painter George Ioachim Pompilian, who  in 1872 was busy painting the iconostasis of St Basil church Ploiesti. Ioachim Pompilian studied Fine Arts at the Accademia di San Lucca in Rome  and was himself the son of yet another Orthodox prelate, Reverend Ioachim Ioachimescu,  One must recall that Stefania Livovschi, nee Burada, was educated at the Pompilian College run by Ioachim’s family, which was related to her uncle the Rev Anghel Burada.  Ioachim Pompilian went on to restore and decorate the internal frescoes of the Metropolitan cathedral in Bucharest.

Judging from the perspective of narrow family angle one could say  on the whole  that the social life in Ploiesti during the 1900s was very tightly knit, being based on strong tribal links. This is understandable, as all family cousins in Ploiesti were part of the new crop of professionals destined to play a crucial part in the economic, social and political life of interwar Romania, a pattern which was replicated throughout the country.  The Livovschi family passage through Ploiesti was curtailed by the First Balkan War when Vicentiu was conscripted to serve as a Captain in the Royal Romanian Army which occupied Bulgaria. As a result of this war Romania gained the territory of Southern Dobrogea which included Balcik a seaside village made fashionable by Queen Marie who built a retreat there: artists soon followed suit to form a small colony known as the “School of Balcic” – of post-Impressionist and fauvist persuasion. On being demobbed and returning to Ploiesti Vicentiu was faced by Mr Schmettau requiring a substantial increase in renewing his lease. As a result, by 1914 we find vicentiu Livovschi a Pharmacist owner of the “Drogheria Centrala” opposite the Townhall of Buzau. (see THE EMERGENCE OF THE ROMANIAN PROFESSIONAL CLASS (2) – BUZAU – 1914 – 1948)

St Basil Orthodox Cathedral church (biserica Sf. Vasile) Ploiesti - marble plaque commemorating Rev. Anghel Burada

Belfry of St Ilie-Tabaci Orthodox parish church Ploiesti, where Rev Chiriac Dobreanu was Rector at the end of the 19th century (Photo courtesy Eyebrowed, flickr)

Rev Chiriac Dobreanu (ca 1850-1910), rector of Sf Ilie Tabaci Orthodox church, Ploiesti and maternal uncle of Stefania Burada. He had eight children all of whom were graduates.

"Once Upon Another Time" - Memoirs of Ceausescu's Romania

Once upon Another Time
by Jessica Douglas-Home.
Michael Russell Publishers, Norwich, 2000,
Hardback, 231 pages
ISBN  0 85955 259 4

Memoirs of Ceausescu’s Romania of the 1980s
——————–

Jessica Douglas-Home (pronounced Hume) is a British  painter, theatre stage designer and writer who during the 1980s dour period of Communist dictatorship got involved in the fledgling Human Rights movement first in Czechoslovakia and subsequently in Poland, Hungary and Romania. Jessica’s husband was   a defence correspondent for The Times who was jailed in Prague during the Soviet invasion of 1968. He was later to become Editor of The Times and a friend of PM Margaret Thatcher. Unfortunately he died before the fall of the Iron Courtain, but his widow continued her involvement in a cloak-and-dagger series of visits which are described vividly in the pages of this book revealing the sinister face of communism, the malnutrition of ordinary folk and the systematic destruction of the historic monuments and memory of a cowered society.

Having come under the radar of Romania’s Secret services – the infamous Securitate, Jessica is described as:

a very dangerous lady

However and quite surprisingly, this does not seem to have precluded the same Secret services in allowing hand-picked individuals such as Andrei Plesu and Gabriel Liicianu to frequent the same dinner parties given by the British Envoy in Bucharest in honour of the visiting Mrs Douglas-Home – quite extraordinary given the circumastances (see quotes below), but then the whole book is full of such extraordinary episodes.

Quotation from page 169-170;
"the Arbuthnots (British Ambassador to Romania, – LC note) second party took place that evening – a lavish buffet for twenty. As with the first one, people sat in huddles whispering on the stairs and in corners.  A gaunt professor of architecture entered and for a time seemed frozen by the sight of the two tables piled high with unheard of delicacies. A waiter broke the spell by handing him a glass of wine from a silver tray whereupon he fell on the food like a starving man.

(LC note- Romanians had next to nothing to eat under Ceausescu in the 1980s, except chicken claws).

I have a picture of Plesu and Liicianu stretching their legs out from the deep velvet sofa, arms clasped behind their necks, their eyes glinting amusedly at me, relaxed and at peace with themselves.

COMMENTS:
* it speaks volumes for the bad manners of Plesu and Liicianu to

stretch their legs out of the deep sofa,

with their arms behind their necks (sic);

- at best a posture of ill-bred rugger muffins, completely out of place for the occasion, although perhaps quite acceptable at Communist Party rallies.

looking amusedly

and

completely relaxed and content with themselves

as opposed to the rest of the guests who were

whispering on the stairs and in corners…huddled together …

Plesu and Liicianu’s contrasting  body language compared to the rest of the guests again speaks volumes about the two “philosophers” who after 1989 were going to improve their privileged position. But what cries out loud from the above paragraph  is HOW WAS IT AT ALL POSSIBLE for Plesu and Liiceanu to frequent the British Embassy during the harshest period of communist terrorism in Romania AND feel so relaxed, even content with themselves???

The above situation, whereby the Plesu-Liicieanu couple were allowed to visit the British Embassy in Bucharest in the 1980s, is even stranger if one  thinks that their host – HE Hugh Arbuthnot, British Ambassador to Romania was the butt of some very rough treatment in the hands of the Securitate agents in Cluj where the  Ambassador went to visit the dissident Academic Doina Cornea.

Clearly in such context, Messrs Plesu and Liicianu  knew very well at the time  what it was all about and they also knew what they were doing! Any further speculative questions about the real meaning of their visits to the British Embassy during Ceausescu’s dictatorship are therefore superfluous, to say the least!

"Curierul Romanesc", a romanian language Quarterly, Sweden, Oct-Dec 2009

“Curierul Romanesc”, Suedia (nr 4, 2009):

Interviul luat de Silvia Constantinescu autorului Antologiei

‘Blouse Roumaine -the Unsung Voices of Romanian Women’

(Partea II-a):

Doamna SilviaConstantinescu (Suedia). Courtesy: Octavian Ciupitu.

Silvia Constantinescu: Fii, te rog, amabil si prezinta cititorilor CURIERULUI ROMÂNESC problemele avute în munca de cercetare si realizare a antologiei.

Constantin Roman: Sunt obisnuit cu munca de cercetare de când eram în liceu si mai tarziu din profesia mea, ceea ce îmi permite de la început sa am o ideie clara în care sa încadrez o lucrare de genul Antologiei femeilor din România. Nu este usor din mai multe motive: ignoranta si desinteresul publicului larg din strainatate fata de România si tot ce reprezinta ea în afara de stereotipia: Dracula, Ceausescu, orfelinate, coruptie, infractiune. Am fost întrebat fara menajamente de un editor strain:

“Femei din România? Care femei? Nu cunosc decât trei!”

La care i-am raspuns ca

”aecsta este un început promitator”…

Omul avea dreptate! Cautând pe Google doua cuvinte cheie ”Romania + women” am gasit pagini întregi doare de anunturi de servicii sexuale, agentii de escorta si retele de bordeluri. Trist, dar adevarat! Dar gândindu-ma mai mult mi-am dat seama ca nici eu nu eram mai breaz, daca m-ar fi întrebat cineva câte nume de femei celebre as fi putut enumera din Bulgaria, Ungaria sau Polonia? Desigur ca sufar si eu ca toti românii de complexul apartenentei unei “tari mici”, exprimându-se într-o limba de circulatie redusa… Poate din acest motiv simtind povara acestui handicap încercam în mod eroic si naiv sa corectam pe undeva aceasta realitate incomoda! Dar unde si cum sa începem?

S.C.: Care este ideea de baza a antologiei “Blouse Roumaine – the Unsung Voices of Românian Women”?

C.R.: În primul rând trebuie sa atragi si sa mentii atentia unui public amorf, care în general nu se intereseaza de un asemenea subiect. Este evident ca ”Antologia” vizeaza un public inteligent, care sa aiba în plus o minte iscoditoare, o pasiune pentru un unghi nou, pentru o perspectiva noua, un subiect poate inedit. Ca sa îl interesezi trebuie sa-l atragi pe un teren cu care sa se simta familiar – prin aceasta vreau sa spun, sa ofer o punte de legatura între polul de cultura ai istorie româneasca pe de o parte, ai, la celalalt capat, un punct de interes international. Acesta din urma poate fi un eveniment istoric care leaga România de exterior. În acest scop am facut trimiteri la personaje de statura internationala cunoscute cititorului, un om politic sau un scriitor, critic sau artist de reputatie mondiala. Deci am încercat sa nu privesc la România si la românce în mod izolat, ci în concertul unor natiuni si culturi universale. Bine înteles ca asemenea legaturi trebuie gasite si prezentate convingator, inteligent si chiar anecdotic. Asta este o conditie absolut sine-qua-non pentru ca o carte arida despre un subiect specializat si în mod evident “obscur” pierde în mod automat interesul publicului, dar mult mai important, pierde interesul unui editor sau agent literar care s-ar interesa sa publice o asemenea carte.

S.C.: Ca bibliotecara am remarcat imediat importanta acestei lucrari de referinta, mai ales pentru ca fiind prezentata în limba engleza, are marele avantaj de a putea fi consultata de o paleta forte variata de cititori, de la elevi de scoala, la studenti, cercetatori si alti interesati de informatii despre România. Ea aduce astfel un mare serviciu României prin difuzarea cunostiintelor despre România unui public larg.  Cum a întâmpinat Institutul Cultural Român si alte institutii de cultura din România aceasta lucrare? Ai primit vreun sprijin?

C.R.: Institutului Cultural Român si editurile din România au  aratat un dezinteres total! Sigur pentru a corecta ignoranta despre România nu ajunge o singura carte si nu ne putem astepta la miracole, dar ar fi poate un început, dar pentru a creea un interes mai larg ar trebui sa se ocupe guvernul român si oficialii lui din strainatate. Ori stim prea bine lipsa de competenta si de interes al acestora, daca judecam cel putin dupa nivelul realizarilor – suntem prost reprezentati de persoane care nu înteleg limba si cultura, carora le lipseste ‘suprafata’ si modul de comunicare cu publicul tarii unde sunt afectati. De patru zeci de ani de când sunt în Occident nu am vazut nici un articol de fond al vreunui atasat cultural sau diplomat român sau mai târziu al vreunui reprezentant al Institutului Cultural Român în strainatate care sa apara într-un ziar sau revista prestigioasa de circulatie cu maximum de impact, nici macar când România era sistematic denigrata de presa straina. Cu ce îsi justifica existenta acesti lefegii? Evident perceptia competentei sau a patriotismului lor care se face cu surle si trâmbite este complect strâmba, iar banii si timpul se irosesc de pomana. Ca un corolar al celor de mai sus desigur ca ideea lansarii unei antologii de genul acesta ramâne un fenomen izolat si nu un substitut a ceea ce ar trebui sa fie un produs sprijinit oficial de România sau macar de acele edituri românesti care îsi aroga întâietatea în panegericul culturii noastre: ori aici va dau doar doua exemple: mai intai ca editurile din România sunt insensibile la o astfel de oferta – am plimbat timp de un an si jumatate, poate chiar mai mult macheta antologiei “Blouse roumaine”, începând cu târgul de carte Bookarest si apoi la o duzina  de edituri, pe care nu le mai numesc, si toate încercarile s-au soldat cu esec si o pierdere de timp colosala cauzate de persoane care în principiu ar fi trebuit sa promoveze valorile culturii noastre în strainatate – al doilea exemplu – Institutul Cultural Român de la promisiuni fara acoperire la invocarea unei ”Românii sarace” (sic).

Despre practica promisiunilor fara acoperire a domnilor Buzura si Patapievici, în alt context,  nu-l mai pomenesc. Însa mai recent, la Paris, am fost îndemnat de un personaj important  sa solicit sprijinul ICR-ului din Franta.  Gasisem un editor cunoscut care ar fi fost interesat sa publice în traducere manuscrisul din engleza înainte chiar ca acesta sa fi aparut în Anglia si Statele Unite. Deci aveam recomandarea unui istoric francez marcant care sprijinea aceasta initiativa si îmi facuse contactul cu ICR la Paris. Trebuie sa spun ca am umerii largi si nu ma formalizez de un raspuns negativ, care în mod previzibil l-am si primit, dar am ramas consternat de maniera agresiva cu care am fost tratat – bine înteles nu chiar la nivelul mitocaniei care o înfruntam în cotidianul din tara, dar o atitudine care mi-a amintit de limbajul de lemn al proceselor de vrajitoare al anilor stalinisti, citez:

“Dar de ce nu traduceti Dvs cartea, caci vad ca vorbiti frantuzeste foarte bine!”

Desigur o întrebare care nu i-ar fi pus-o domnului Plesu a carui teza de doctorat tocmai o publicau în Franta (o teza de 190 pagini tiparita la editura ‘Somogy’ in Sept. 2007, contra unui cost de 28.500 de euro platit de ICR) si au cumparat-o integral înainte sa ajunga în librarii – episod despre care a vorbit domnul Portocala. Oare traducerea a fost platita de ICR pentru ca dl Plesu nu stia frantuzeste, ori pentru simplul motiv ca banii contribuabililor erau automat canalizati spre o asfel de destinatie?

Si mai departe:

“Vai, domnule, cum sa va platim o asemenea traducere? România este o tara foarte saraca!”

Sigur ca nu i-am raspuns:

de ce suntem saraci? pentru ca se fura ca în codru si ca putinii bani care mai ramân sunt folosti în înteresul cumetriilor!

Dar ceea ce a pus bomboana pe coliva a fost o gaselnita, un argument stalinist folosit de altfel si în celebra ”Istorie a literaturii Române” a lui George Calinescu, publicata de România la UNESCO la sfarsitul anilor ’80:

“Cartea Dvs nu este româneasca (sic!) pentru ca manuscrisul original este scris în engleza!”

Exact cum spunea acel George Calinescu care servea regimul comunist decretând ca:

“Scriitorii români din strainatate care publicau în limbi straine dovedeau o lipsa de patriotism.”

Explicati-mi, va rog, ce anume s-a schimbat în mentalitatea Tranzitiei, chiar dupa ce am intrat cu oistea româneasca în gardul Europei?

Înterlocuoarea mea, pe atunci adjuncta la ICR Paris si acum ocupând primul post dupa demisia colegului sau în urma scandalului cunoscut (din 2007), era o distinsa poetesa care prin definitie ar fi trebuit sa demonstreze o convergenta de idei si sa sprijine propunerea, iar daca nu mai avea fonduri (pt ca le cheltuise pentru filosofia tanarului student Plesu) , sa sugereze alternative.

Atitudinea era cu atât mai neverosimila cu cât venisem cu acea înalta recomandare fata de care ar fi trebuit macar sa ma trateze cu mai multa curtoazie, daca nu era capabila sa tina seama de personajul respectiv. De abea dupa aceeasta conversatie epica am înteles, asa cum se întâmpla cu ”mintea românului cea de pe urma”, ca reactia dumneaei era de fapt previzibila în cea mai buna traditie a educatiei primite – în spiritul literaturii tractoriste - pentru ca mai avea si alti barzi prin familie:

”un caz unic de doua generatii lirice în aceasi familie, fenomen ce nu a mai existat în literatura universala de la Alphonse Daudet încoace, unde tatal si fiul erau poeti!”…

asa ne informa un interviu dat la Bucuresti de înterlocutoarea mea pariziana.

Dar sa lasam la o parte aceste mici neajunsuri si sa revenim la dificultatile de cercetare întrinseca a acestei Antologii. Surse de informatie sarace si încomplecte ceea ce a necesitat confruntarea acelorasi detalii din surse diferite de multe ori fara rezultat. Am cumparat sute de carti în diverse limbi, am facut cautari infinite pe Internet, am telefonat în România si în strainatate, am intervievat persoane în diverse tari direct si la telefon. Sigur ca în cursul acestor cautari am întâlnit niste femei exceptionale în România, dar si în multe alte tari care mi-au pus timpul lor la dispozitie fara nici o reticenta. Am tradus în engleza circa sase sute de citate românesti inclusiv versuri, am compilat discografii, liste de spectacole si de expozitii personale.

(Urmare in Partea a III-a)