Constantin ROMAN - Guest Speaker to the NATO School of Physics Conference (1968)

Constantin ROMAN – Dérive continentale ou européen en dérive

Review: ISIS Review Vol. 91 No. 2 (June 2002) – University of Chicago Journals.

by Professor David Oldroyd – University of New South Wales, Australia.

Voici une lecture aussi passionnante que captivante, bien qu’elle ne soit pas, comme le suggère son titre, un récit scientifique*/. Son auteur, un dissident Roumain ayant fait ses études de géophysique à Bucarest pendant les années folles du régime immonde de Ceausescu, est quand même parvenu a s’en échapper, afin de participer à une conférence à l’Université de Newcastle, en Grande Bretagne. N’étant plus retourné en Roumanie qu’après la chute du régime communiste, il est resté néanmoins un patriote Roumain, actuellement Professeur honoris causa de l’Université de Bucarest, tout en gardant sa résidence, près de Glyndebourne, dans une partie “chic” de l’Angleterre. Selon son propre récit, Constantin Roman doit être l’un des jeunes scientifiques recevant l’un des meilleurs honoraires du monde . Une fois arrivé en Angleterre, muni seulement d’un billet de £5 dans sa poche, il a utilisé son expertise, son charme, les meilleurs contacts ainsi que l’appui de l”unversité de Newcastle

Keith RUNCORN, invited Constantin ROMAN to a NATO Conference on Palaeomagnetism

comme plateforme de lancement. En parvenant à entretenir les meilleurs contacts, notamment avec le Professeur Keith Runcorn, de la Royal Society, il parvint à obtenir une bourse de recherches au Collège de Peterhouse, à Cambridge. Cela lui a permis de faire sa thèse de doctorat sur la tectonique des Carpathes et de l’Asie centrale, en étudiant des données sismiques afin d’identifier les limites et le mouvement des plaques lithosphériques. Dans ce contexte, utilisant les zones de compression et d’extension, il a défini l’existence de deux plaques lithosphériques non-rigides, les “plaques tampon”, ou “buffer plates”, du Tibet et du Sinkiang, cantonnées respectivement entre les plaques lithosphériques rigides de l”Inde et de l’Eurasie. Au début des années 70 une pareille suggestion aurait été étiquetée pour le moins comme iconoclaste. Une fois son doctorat obtenu, sous la direction du professeur Sir Edward Bullard, Roman est devenu par la suite Conseiller International de l’industrie petrolière, ayant gagné, je suppose, des honoraires prodigieux. Cet ouvrage traite essentiellement, de la folie des dictatures et des bureaucraties mais aussi de la douce vie de doctorant-chercheur a Cambridge. Quand aux détails de la bureaucratie “kafkaïenne”, les autorités britanniques semblent aussi obstinées que leurs consoeurs roumaines : impossible d’obtenir un permis de travail et de résident, sans avoir préalablement reçu une offre de travail, alors que pour obtenir du travail il fallait être d’abord muni d’un permis de travail. La seule différence dans cette impasse a été que Roman a joui, dès le départ, de l’influence et du soutien inconditionnel de ses contacts à Cambridge. Par surcroît, il s’est lié d’amitié avec un journaliste du quotidien conservateur, le Daily Telegraph de Londres, qui lui a offert une place de travail, faite de toutes pièces, comme “chercheur” des évènements politiques de Roumanie. Il est évident que le jeune Roman était tenace, intelligent et plein d’innovation, mais surtout plein de charme; en tant que chercheur, Roman a appliqué ces mêmes qualités qu’il a   mené jusqu’au bout avec le plus grand effet. A un certain moment clef, quand il se trouvait bien avancé dans ses recherches de doctorat, Bullard a attiré son attention sur

Teddy Bullard celebrating Constantin Roman's Wedding at Cambridge, 1973

un sujet de recherches identiques, mené par un groupe de scientifiques du Massachussetts Intitute of Technology, aux USA. Ce groupe, à la tête duquel se trouvait Peter Molnar, est arrivé aux mêmes résultats, de façon indépendante. Par surcroît. un journal scientifique americain, auquel ces résultats avaient été soumis, en avait accepté la publication, qui allait paraître à brève échéance. Bullard a mis en garde son étudiant Roman que si cela arrivait avant qu’il puisse défendre sa thèse de doctorat, il ne pourrait obtenir, au mieux, qu’un diplôme de Masterat, (comme prix de consolation à la place d’un doctorat). Cela n’empechât pas qu’avec élan et créativité, Roman se précipitât  à Londres afin de persuader l’éditeur de l’hebdomadaire scientifique New Scientist de publier les détails essentiels de sa dissertation de doctorat, avant que l’article de MIT n’arrive aux imprimeurs. Cet incident est presenté comme “un coup”, ce qu’il a bien été en réalité , car ce fut le biais par lequel son doctorat a été sauvé. Toutefois, si cela a affranchi de cette menue difficulté un jeune de Cambridge, on se demande bien ce qu’ont pu en penser ses homologues Américains . Sur ce point , rien n’est dit.

Gabriel Badea-Paun, auteur de la biographie de la Reine Elisabeth de Roumanie

Gabriel Badea-Paun

Né en 1973 à Sinaïa, Roumanie, auteur de plusieurs ouvrages de prestige sur l’histoire de l’art, Monsieur Badea-Paun est agrégé de L’université Paris IV Sorbonne, DEA en histoire de l’art, avec un mémoire sur Les portraits de la Famille de Hohenzollern par Philip de Laszlo. Sa thèse à Paris IV Sorbonne sous la direction du Professeur Bruno Foucart a eu pour sujet Antonio de La Gandara, le catalogue raisonné de l’œuvre peint et dessiné.

Monsieur Gabriel Badea-Paun est éagalement l’auteur de plusieures monographies ainsi que d’articles de l’histoire de l’art dans des revues de specialité en France et en Roumanie. Son dernier ouvrage sur la Reine Elisabeth de Roumanie, vient de parraitre en France aux editions Via Romana.

Carmen Sylva - reine Elisabeth de Roumanie, Editions Via Romana , 2011

I had started to study English as my fourth foreign language after German and French, which were both spoken in the family and Russian which was compulsory at schools behind the Iron Curtain. My native language was Romanian and long before I started private English lessons I had a cartoon-like impression of the British Isles from the plays of Bernard Shaw, Oscar Wilde and Charles Dickens, from the short stories of J.B. Priestley, the fabulous novels of Walter Scott‘s and from my bed side History of Architecture by Sir Bannister Fletcher. I also knew and admired Henry Moore whose exhibition was organized by the British Council in Bucharest. When I was a student in the 1960′s I was, of course a fan of the Beatles, although I had to keep this a secret from the Communist authorities who regarded the Pop Music as decadent. Well, I wanted to be decadent.

… within three months I learned to down eight pints of Newcastle brown Ale in one evening …

Within three months I learned to down Eight Pints of Newcastle Brown in one evening

My first contact with Britain, was oddly enough with Newcastle-upon-Tyne and I was terribly excited to be the guest of the School of Physics, where I enjoyed the privilege of a visitor’s accommodation in a beautiful penthouse. This was all the more exciting as it was built by Sir Basil Spence an architect I much admired for his rebuilding of Coventry Cathedral. I could not understand Geordie being spoken in the pubs and did not know what a pint was and neither could I drink more than half a pint, but within three months I learned to down eight pints of Newcastle brown Ale in one evening. I found the inhabitants friendly, although being called a pet took some time to get used to given my stuffy Marxist upbringing: – well some people were more equal then others back home.

In Newcastle I was asked by the University Librarian what language we spoke in Romania and if we had a language of our own, so I decided to start a crusade in the form of a One-man Festival of Romania to proselytise the Geordies about the virtues of Romanian culture. This attracted the attention of Tyne Tees TV who interviewed me live and made me overnight an unwitting hero within two months of my arrival in town.

… My greatest trouble in England arose from my refusal to give up my Romanian nationality. In retrospect this may seem bizarre …

In the meantime I got very worried about my finances, as the one pound a day grant was not stretching far enough so I applied for various research scholarships of which I got two in Canada and the United States and a Scholarship at Cambridge. I chose the latter because I liked the architecture and the gardens. I think I got the Scholarship against intense competition because I was quite relaxed about it as I could not imagine in my wildest dreams that I will ever succeed in being a postgraduate student at Cambridge, so I did not take my interview seriously and felt no angst about it.

Whilst at Cambridge I translated and published in Encounter Romanian poetry and wrote articles about Brancusi in the Cambridge Review. I also wrote the first bilingual French-English pamphlet with the History of Peterhouse, which was my College and I remembered asking my long suffering Tutor, who was a medieval Historian:

Peterhouse, Cambridge, College History by Constantin Roman

Did you wait 700 years for a Romanian to come along and write a History of Peterhouse?

In my second year I was elected President of the Graduate Society and managed to obtain new privileges, one of which was to be allowed to have the Society Dinners in the Combination Room. I also discovered in the College a portrait of Dewar, a scientist whom I admired in Romania and who was relegated to oblivion in the College cellars, so I granted him a place of honour in the Grad Soc Common Room, where it still hangs today (NB Since writing this piece the painting was moved to the first-floor stairwell leading to the Fellows Parlour).

My greatest trouble in England arose from my refusal to give up my Romanian nationality. In retrospect this may seem bizarre, especially that I was menaced on a number of fronts: by Securitate operatives masquerading as diplomats keen to end my flouting of socialist order and drag me back to Romania; by a prospective mother-in-law who refused to allow her daughter to marry me unless I accepted British citizenship; and by officials of the British Home Office who assumed that my desire to retain what I saw as my unalienable right of birth, my nationality, might stem from communist loyalties.

Afterwards Lord Goodman decided to champion my cause, writing to the head of the Home Office that I was a

man of impeccable character clearly determined to belong here and make a significant contribution to our national life.”

In retrospect I hope that I discharged myself honourably of Goodman‘s expectations as I gave generously my expertise in discovering oil and gas for Britain and batting for Britain abroad on the cultural and scientific front, especially in my native country – Romania.

The whole drift of this saga is best captured in memoirs recently published by the Institute o Physics in London  under the title Continental Drift – Colliding Continents, Converging Cultures.

Constantin ROMAN: A History of Plate Tectonics at Madingley Rise, Cambridge

http://www.constantinroman.com/continentaldrift/

http://www.movinghere.org.uk/stories/story12/story12.htm?identifier=stories/story12/story12.htm

What better place to lament the state of Ceausescu’s Romania than at Churchill’s College ? With the help of Timothy Cribb, a Fellow of Churchill,  I had translated into English, a series of contemporary Romanian poems, by Marin Sorescu, which I had published in “Encounter”.
Four people recited the poems: Timothy Cribb, from Churchill, myself, Ben Knights from Peterhouse and Ben’s girlfriend a student of English. The poems were recited on a background of panpipe laments or “doina de jale”, Carpathian shepherds songs, which were eminently suitable for the poet’s outcry, such as in my translation of the following verse:

Passport
To cross the border
Between the sunflower
And the moonflower
Between the alphabet
Of hand-written events
And printed events.

To be friend of all atoms
Which form the light
To sing with the atoms which sing
To cry
With the atoms which die
To enter into all the days of one’s life
Without restriction
No matter whether they fall on one side or other
Of the word
Earth.

This passport
Is written in my bones
In my skull, femur, phalanxes and spine
All arranged in a way
To make clear
My right to be man.

(“Cambridge Review”, 92, 2203, pp. 233, 28 May 1971)

The show took place in the auditorium of Churchill College, which was full with a young audience, hundreds of young people and academics attracted by the popularity of George Steiner, who made an introductory speech. George Steiner was later to have a Chair of Comparative Literature, created for him at Oxford, whilst Marin Sorescu, in the post-Ceausescu times, became Minister for the Arts in Romania and rather more conformist than in his younger days, when his poems were allowed to strike a0 mild note of dissent…………

NOTE: for those readers who either do not know or do not want to know and especially for those people who escaped Romania, this is to say how nearly impossible it was to cross the Iron Curtain during Ceausescu’s hellish dictatorship: many people risked their  lives  and paid the heavy price of exile – others who had no faith in any change for the better after Ceausescu’s fall, have joined the exodus and  millions of uprooted who sought work and settled in foreign countries – Millions of them!!  Romania’s 23 million-population would decrease even faster should it not be for the influx of Chinese workers and the high-birthrate of the Roma ethnic minority. Such is the inheritance of five decades of Communism followed by two decades of neo-Communism!

extract from:
<a href=”http://www.constantinroman.com/continentaldrift”>www.constantinroman.com/continentaldrift</a>
(there is a free Romanian translation downloadable in pdf  (ask for link – large memory needed ) , because even 17 years after the fall of communism, in 1989, although these memoirs were published in England and in the USA,  its translation cannot be published in Bucharest: it was turned down by  Liicianu of  “Humanitas”, by Patapievici’s “Romanian Institute” (Formerly the Fundatia Culturala Romana) and by Romanian  editors with claims of being “aristocrats of the intellect” (boierii mintii) – read “leaders of opinion”.
“

Isabela Vasiliu-Scraba

Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca (1910-28. XI.1989), un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu

Sambata-de-Sus Monastery - founded in 1696 by Prince-Martyr St. Constantin Brancovan

Motto:

“despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis”

(Î.P.S Laurenţiu Streza).

Intre surprizele internetului se află pe un site povestea morţii martirice a părintelui ieromonah Arsenie Boca. În mod curios, în nici unul din cele trei volume ale Părintelui Arsenie Boca îngrijite de P.S. Daniil Stoenescu (Cărarea împărăţiei, Deva, 2004 şi 2006; “Cuvinte vii”, Deva, 2006; Biserica de la Drăgănescu –“Capela Sixtină” a ortodoxiei româneşti, Deva, 2005) şi nici în volumul care are pe cotor trecut (fără sfială) “Episcop Daniil – Părintele Arsenie” (Deva, 2008) nu este menţionată moartea martirică şi nici pătimirea Sfântului Ardealului, despre care preotul Petru Vanvulescu spusese că a murit mucenic şi că

“a fost mucenic în fiecare zi, a avut cruce grea, pe măsura harului”

(Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agathon, Făgăraş, 2004, p. 116).

După ocuparea României de către armata sovietică, părintele ieromonah Arsenie (care prevăzuse bombardarea Bucureştilor din aprilie 1944) a fost prima oară anchetat în toamna lui 1944 după slujba de la Sălişte, apoi a fost închis fără vină între 17 iulie –30 iulie 1945, între Sf. Paşti şi august 1948, dus la Canal din 15/16 ianuarie 1951 până pe 23 martie 1952, arestat de Rusalii (7iunie) 1953, închis între 20 sept. 1955 şi 7 aprilie 1956, scos abuziv din preoţie în 1959, urmărit, interogat de Securitate şi hărţuit încontinuu până la moartea sa martirică din 1989, de ziua Cuviosului Mucenic Ştefan cel Nou, “a cărei mucenicie tocmai o pictase pe absida altarului din Biserica Drăgănescu” (ibid.).

Deşi sfinţilor li se povesteşte pătimirea pentru care au primit cunună de martiri, Î.P.S Laurenţiu Streza (Mitropolitul Ardealului) spunea la Centenarul Părintelui Arsenie Boca organizat de Fundaţia creştină Arsenie Boca împreună cu Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus că:

“despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis”.

Rev. Arsenie Boca (martyred in Nov 1989): "About Saints we are not interested to know how many hours and why they were martyred, or indeed where they were imprisoned" said in his homily Laurentiu Streja, Bishop of Transylvania

Desigur, pe 25 septembrie 2010 părerea sa era menită să-mi taie mie avântul de a vorbi de pătimirile de o viaţă ale Sfântului Ardealului, pe care făgărăşenii îl pictează în biserici alături de sfinţii canonizaţi. O tăcere inexplicabilă asupra morţii martirice a sfântului Arsenie Boca a fost respectată în numărul omagial Arsenie Boca scos în urmă cu câţiva ani de revista Rost, ca şi în recentele cărţi despre urmărirea de către Securitate a fostului stareţ de la Sâmbăta, pretexte (poate inconştiente) de a difuza şi unele informaţii măsluite.

In scurta mea interventie de la Centenarul Părintelui Arsenie Boca (29 sept. 1910-28 nov. 1989) din Aula Academiei de cultură şi religie din cadrul Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus am atras atenţia asupra modului cum în prefaţa albumului Biserica de la Drăgănescu (Deva, 2005, p. 11-13), îngrijitorul volumului a trecut o declaraţie de anchetă poliţienească drept autobiografie a Părintelui Arsenie, fără specificarea provenienţei. Era vorba de prima arestare a ieromonahului Arsenie Boca, pe atunci stareţ al Mânăstirii Brâncoveanu. La data arestării, Părintele se afla la Mânăstirea Bistriţa (Vâlcea) unde fusese invitat să ţină prelegeri. Punând cap la cap nişte informaţii, ajunsesem la concluzia că eliberarea stareţului s-a datorat atunci Patriarhului Nicodim Munteanu (decedat în condiţii suspecte la începutul anului 1948), care a condiţionat prezenţa preotului Burducea în Sinodul din 30 iulie 1945 de eliberarea preoţilor arestaţi. Din păcate nu am reuşit să duc ideea până la capăt fiindcă

Bistrita Monastery, Co Valcea, Romania, founded in 1495 by Prince VLAD the Monk - ancestor of Prince Charles of Great Britain

“despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis” (Î.P.S Laurenţiu Streza). Din dosarul de Securitate (de peste 1500 de file) intrat de puţină vreme în atenţia cercetătorilor s-a mai fotocopiat prima pagină dintr-o a doua declaraţie semnată pe 23 iulie 1945 care însă n-a mai fost copiată în întregime, spre a se vedea ce informaţii mai fuseseră smulse în urma torturii. Neputând vorbi de pătimirea din detenţie, n-am ajuns nici la pătimirea finală din care i s-a tras Părintelui Arsenie Boca moartea martirică din 28 noiembrie 1989.
In cele trei volume de mărturii din Ţara Făgăraşului (Ed. Agathon, Făgăraş, 2004, 2005 şi 2008), dl ing. Ion Cişmileanu inserează şi el povestea schingiuirii de către Securitate a “călugărului iconar” Arsenie Boca la vârsta de 79 de ani. Despre moartea sa martirică vorbeau pe şoptite toţi cei veniţi în 4 decembrie 1989 la Prislop la înmormântarea Părintelui. Iată ce spunea călugărul care a fost la Sinaia când a murit Părintele ieromonah Arsenie Boca, iniţiatorul reînvierii duhovniceşti de la Sâmbăta de Sus, care a prevăzut că după moarea sa “ţara va lua foc” [duhovnicesc] de la Prislop:

Prislop Orthodox Monastery (13th c) where Rev Boca is burried following his martyrdom in the hands of the Securitate secret services in Nov, 1989.

“ În 1989 părintele Arsenie spunea celor apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’. În ultimii ani celor de la conducere le era foarte teamă de părintele Arsenie. Era ţinut în satul Drăgănescu iar intrările în sat erau păzite zi şi noapte de Securitate (..). Ultimele momente şi le-a petrecut  la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta. Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo timp de o săptămână şi jumătate. Si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi CHINUIT. Se vedea la degete şi la faţă faptul că a fost torturat. Eu am fost la înmormântare şi am văzut: unghiile de la două degete îi erau pur şi simplu zmulse…Toate acestea s-au petrecut pentru că a prezis căderea şi moartea lui Ceauşescu. Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu, dar nu îl spun”.

Transcrierea începutului interviului figurează şi pe un alt site ca interviu luat în toamna lui 2007 de dl Claudiu Târziu, directorul Revistei Rost. Numai că pe blogul acestuia,  spusele din partea finală pe care le-am citat mai sus nu apar (sic!).

Isabela Vasiliu-Scraba

http://isabelavs.blogspot.com

Sinaia Monastery in the Carpathians founded by Prince Cantacuzino and dedicated to Mt Sinai (1695). Here Rev Arsenie Boca was kept isolated to be martyred by Ceausescu's secret services in November 1989.

The Romanian way to change Laws in the European Parliament

THE MEDIA REPORTS: Undercover investigative reporters  proposed to several members of the European Parliament to pay 100,000 euros/year  in exchange of the MEPs  pushing specific amendments for approval. Three of those astute MEPs who were targeted for this undercover exercise accepted the mission: Romanian Adrian Severin, Slovenian ex-Foreign Affairs minister Zoran Thaler and a former Austrian Interior minister, Ernst Strasser. – a diverse and colourful bunch…

Who said that the Orient started at the gates of Vienna? Apparently  such wisdom came, not so long ago, from the lips of a Viennese taxi cab driver: vox populi…

Here are the finer details of the story:

Romanian MEP Adrian Severin, a former Romanian Foreign Minister, makes headlines in London’s Sunday Times

Adrian Severin (born 28 March 1954 in Bucharest) started his political career under Ceausescu’s Communist rule, as Instructor (lector) at the distinguished and now sadly defunct  Ştefan Gheorghiu Academy, whose ethos was hatching Romanian Communist cadres. Doubtless such qualifications were signally well-suited and indeed a prerequisite for a glowing political career once the Communist dictator was put down two decades ago.

After the infamous 1989 Palace Coup, Mr. Severin became a member of the National Salvation Front and the Democratic Party (which he left in April 1999). Nevertheless, this inspired and timely political conversion was a convenient device for him to be parachuted as Minister of Foreign Affairs of Romania between December 12, 1996 and December 29, 1997, surprisingly under the  Emil Constantinescu‘s Conservative watch (1996-2000).

With the Romania’s accession  to the European Union Adrian Severin’s talents aimed at bigger and better things, propelling him, on 1 January 2007, to he position of MEP as a member of the Social Democratic Party, part of the Group of the Party of European Socialists.

Sadly, only four years into this glowing career,  in 2011, the European Parliament opened a formal investigation into alleged corruption by Mr. Severin and two other MEPs. Mr.  Severin insisted he had done nothing  “illegal or against any normal behavior“, (by Romanian Mioritic standards, of course) although he was accused of accepting a  bribe in exchange of initiating a law amendment.  Little surprise that he was called by the Leader of the SD Group in the European Parliament to resign, an impossible contrition to expect of a Romanian caught in the act… True to Romanian tradition when uncovered Mr. A.S  predictably refused to go, against all factual evidence… As a direct consequence of these shenanigans Mr. Severin was suspended from his position of Deputy-Leader of the SD Group and was compelled instead  to leave his Parliamentary Group… Doubtless this latest wanton act of discrimination against Romanians will be Europe’s loss.

Unlike the Romanian Parliament where such contrition is unheard of *), by contrast, in the European Parliament, at least,  when one is caught red-handed and one refuses to go, one is given the Order of the Boot: which implies that by European standards, at least, when the free  press gets hold of the story, all chicken come home to roost -  not so in Romania, where the Mioritic Press is both cowered, and unruffled by such minor blip, which is considered irrelevant chicken feed: a boring if unsurprising irritant which is as old as dodo.

Mr Severin’s political career is not yet over, as his talents will soon be needed  for bigger and better things in his home country. Far from being regarded  a handicap, these latest unfortunate events in Mr Severin’s European career will soon be put to good use in the Romanian political arena: watch out this space predicting a bright political reincarnation! He deserves, at least, to be Leader of a New Party of a kind which proliferated in the Mioritic Space, since Nicolae Ceauasescu was put down two decades ago.

Romanul are sapte vieti!

Well, seven odds to one is a very good bet, by any standard!

You are an undisputed winner, Mr. Severin, with a bright political future ahead of you: we wish you well!

http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-12806955

*) The list of political reincarnations of old Communist cadres from the times of the dearly-departed Comrade Nicoalae Ceausescu is far too long to bother spelling it here, amongst the present-day Romanian Ministers, politicians, churchmen and Industry leaders… thanks to the infallible Darwinian selection which has the better of it!

The Romanian Parliament, built by Communist Dictator Nicolae Ceausescu on the ruins of Historic Bucharest and which is second largest in the World. During this time Adrian Severin was a Lecturer at the Communist Academy Stefan Gheorghiu. Later on he served in this very building as a Socialist MP and Foreign Minister.

Lionel ROUX - "Odyssee Pastorale" Photo Album on the European Transhumance

Lionel ROUX: Le voyage des troupeaux (extrait du periple chez les bergers Roumains des Carpates)

Mon cheminement artistique mon itinérance de photographe n’a pas eu de cesse, dès lors que j’ai pris conscience de cette cassure (de cet héritage refusé) d’interroger l’épaisseur de cette culture pastorale de la transhumance, que ce soit en Europe ou en Afrique. Il ne s’agit pas d’une banale quête de racines (dont les nomades ne s’embarrassent pas), mais plutôt d’une exploration de ce qui se transforme peu à peu : la trace des trajets pastoraux, le monde des bergers.

Lionel Roux: chez les bergers Roumains des Carpates

La griffe de l’ours

Après la Sierra, j’aspirais au silence, à un horizon vert, à voyager dans le temps autant que dans l’espace. Un espace autre que celui de l’Europe mais profondément européen, c’est ce à quoi pouvait faire penser la Roumanie en 1998. Un pays, une campagne, des paysans et un pastoralisme sans soutien. Le communisme de Ceausescu avait eu assez peu d’emprise sur la vie des bergers, nomades par force, et détenteurs d’une denrée précieuse : la viande.

Dans les Carpates, je rencontrai Ion. C’est en 1986 qu’un ours vint rejoindre Ion dans la nuit chaude et sans lune de juin. Une patte énorme et chaude se posa sur son épaule. Ses griffes lui entaillèrent sévèrement l’épaule et le bras. Le berger eut juste le temps de sentir sa présence dans son dos à hauteur d’homme, entendre le tissus qui se déchire et une chaleur soudaine envahir son bras droit. Il me raconte l’épaule qui brûle, la fuite dans la forêt de sapins et les branches qui lui giflent le visage, le cœur qui bat, la gorge qui brûle « tellement on avale sa peur ».

Lionel Roux: Odyssee pastorale dans les Carpates

C’est avec un sourire amusé que Ion me raconte cette histoire ; comme s’il avait joué une farce au destin. Cette blessure c’était un peu ses galons de berger roumain. Il avait remarqué mon micro, et ma guide me transmis cette étonnante demande : « Il voudrait que tu enregistres une cassette avec les bruits du troupeau, le bruissement de leurs sabots dans les feuilles de chênes, le tintement des cloches, les dents qui arrachent l’herbe. » Je m’exécute sans oser lui poser la moindre question, et encore moins lui demander de me laisser photographier sa cicatrice. Ravi de ce cadeau apparemment précieux pour lui, il me confie son secret : son fils avait tué à coups de couteau un autre berger, qui était son meilleur ami. Un soir de beuverie, l’ami avait avoué qu’il avait contaminé le troupeau de Ion en amenant son propre troupeau malade boire en cachette au point d’eau interdit au bêtes malades. Ivre d’alcool et de rage, le fils de Ion s’était rué sur son ami et l’avait tué. Il se trouvait donc en prison pour un nombre d’années considérable, et la cassette lui était destinée. J’avais été en quelque sorte l’artisan de ce message du troupeau à son berger ; à présent je pouvais tout lui demander. J’ai reparlé à Ion de sa blessure, il a ôté sa chemise aussitôt. J’ai  alors fait son portrait où il montre sa cicatrice comme d’autres montrent leurs médailles.

Lionel Roux - chez les bergers des Carpates

Je quittai bientôt la plaine pour rejoindre d’autres bergers en estive basés plus en altitude. Le froid était là, et il montait par les genoux. Il neige au mois de juin et dans le brouillard des Carpates dites « méridionales », et les sapins deviennent des fantômes. Enfin, après un après-midi de marche, les cabanes en rondins des bergers apparurent. Je suis transi par le froid, je me penche près du feu autant que je peux. Un des bergers insiste pour que je fasse un portrait de lui sur son cheval, puis, voyant mon peu d’empressement à le suivre, il disparaît dans la pluie glacée. Soudain, la tête d’un cheval passe le seuil et entre dans la cabane. Je n’ai eu qu’a appuyer sur le déclencheur.

Présentation de l’éditeur:

“Pas la moindre trace de nostalgie dans ces images qui sont pourtant celles d’un monde en voie de complète transformation. Fils et petit-fils de berger, le photographe Lionel Roux ne cherche ni à témoigner d’un quelconque déclin, ni à susciter les regrets ; il capte, pour la restituer en images, la puissance silencieuse qui se perpétue sous les formes actuelles de la vie pastorale, cette force vitale forgée dans le contact des hommes et des bêtes partageant la même condition. Image après image, de Grèce en Roumanie ou d’Ethiopie en Corse, il dégage patiemment le chemin qui nous relie à notre lointaine origine : celle d’une humanité ne connaissant en matière de temps que celui du cycle des saisons, et de proximité que celle de la nature et des bêtes.”    Jean-Paul Curnier

Son and grandson of moving shepherds..

Lionel Roux - French artist photographer

“…in a biographical and reflexive quest, I was taken to look into a task that was the one of my father’s and my grandfather’s but will never be mine. My photographic quest draws its sources from a history of lines, of features, limits, traces, that constitute and mark a territory. It also finds roots in the ancient culture but in a very fragile way of the pastoral civilization.
In the beginning, there is the course where the line of the family roots stretches out between the alpine province and the Piémont mountains. The path (or rather paths) of the migratory shepherd, the trip that for centuries was brought twice a year by men and herds over the lands.
Shifts of altitude by the ones and shifts of attitude by my shepherd father to draw a line on this nomad life.
My artistic path, my photographer’s itinerary has been continually questionning the pastoral culture of the migration around the mediterranean area and even farther, ever since I was conscious of the fracture by my rejected inheritance.
It is not a simple quest for roots ( of which nomads don’t feel concerned ) but a semi-etnographic exploration of the mentioned event vanishing little by little : The trace of the pastoral routes, the mediterranean and african shepherd’s world.”

Emil Cioran (1911 Romania - 1995 France)

Motto:
“Toţi depresivii sînt tipuri eminamente subiective…Ei sînt singurii care coboară în adâncimile vieţii pînă acolo unde aceasta se îmbină cu moartea… Politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale”
(Emil Cioran, 1932)

După instalarea lui Iliescu la cârma ţării si a lui Andrei Pleşu la cârma culturii, scrierile lui Emil Cioran, care în comunism circulaseră xeroxate pe sub mână, au putut fi cumpărate din marile librării, îmbogăţind avuta editură Politică, sub numele ei de Humanitas (1). E drept că noul nume cam aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de Premiul Goncourt, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă” (v. Th. Cazaban în dialog cu C. Bădiliţă, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125). Din atacul foştilor ideologi comunişti manifestând o inexplicabilă alergie la scrisul unui romancier de faimă internaţională s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România regimului Iliescu-Roman. Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de “democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) romancierul premiat de Academia franceză consemna următoarele:

Vintila HORIA (1915, Romania-1992, Spain)

“Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334). Scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorii săi Mihai si Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991) fac să transpară cadrul libertăţii post-comuniste, precum si aspecte de continuitate în politica editorială dinainte de 1989: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Pentru autorul volumului Les clefs du crepuscule(1990), -scriitor tradus în peste 20 de ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu înainte de 1990 şi după aceea pentru operele şi omagiile lui Andrei Pleşu (3) -, exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor (v. rev. Cristian Bădiliţă în rev. Rost, 16/2004). În post-comunism Vintilă Horia, care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut în Vest pe filozoful Lucian Blaga, a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat nici de discipolul preferat devenit director de editură, nici de discipolul ajuns ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (v.Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată de Olga Greceanu în 1972 (v.Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50).
“Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-decembristă a scrierilor lui Emil Cioran (premiat de Academia franceză ca şi Vintilă Horia, sau Mircea Eliade) a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr a consemnat pe post de comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român.

Andrei Plesu (Portret de WIllkrin Petry): "... îmi plac cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brânzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul…"

Despre Emil Cioran ministrul culturii post-comuniste a scris pornind de la “portretul robot” al românismului. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Ideas, a variable background in Cioran’s writings”, precum şi “Nae Ionescu şi Emil Cioran”, în vol. I. V.-S., În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, p.181-194; p.37-56, ISBN 978-973-8134-05-6). Nici spre a evidenţia falsităţile şi exagerările tânărului de 26 de ani care, postulând primatul “instinctului teluric” (legii junglei), credea că “nemţii nu s-au simţit niciodată prea bine în creştinism” (Schimbarea la faţă a României, 1937, p.17). Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care Emil Cioran amintise când a primit Dimensiunea românească a existenţei. Pentru Pleşu, autorul Schimbării la faţă a României (1937) ar reprezenta anti-românismul, ca român lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (Limba păsărilor, Ed. Humanitas, 1994, p.166). Iată cât de lesne îi apare însuşi Cioran pe post de particular care ar ilustra fără alte justificări un general teribil de inconsistent. Cu atât mai inconsistent cu cât nici măcar fantezia cioraniană n-a scos vreodată “gălbeaza Mioriţei” din virtualitatea ei postulată în glumă, în acea scrisoare din 1944 către Mircea Vulcănescu (v. rev. Manuscriptum, număr special Mircea Vulcănescu, nr.1-2/1996).
Neaşteptat este şi faptul că abundenţa de citate din Cioran lungeşte fără justificarea vreunei idei personale articolul început cu “portretul robot” al românismului. Se pare că recitarea televizată de poezie, interpretată răstit sau flegmatic de comunistul Andrei Pleşu a rămas pentru vecie modelul său de succes, folosit în toate împrejurările. De astă dată ministrul culturii post-comuniste porneşte de la ecourile în presa interbelică ale cărţii marcând debutul lui Emil Cioran. Materialul cu grijă ales este interpretat după tipicul aducător de succes, spre a evidenţia pe rând: înfumurarea, mimarea sobrietăţii, luciditatea sigură pe sine şi delirul, toate spre a contura portretul robot pe care Pleşu l-a avut în minte la scrierea paginilor despre Cioran. O recenzie din anii treizeci a volumului Pe culmile disperării premiat de Fundaţiile Culturale Regale (4) ar ilustra pentru istoricul de artă “suficienţa românească” şi “sobrietatea statică”; alta “luciditatea niciodată contrariată” (A. Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p.178). O recenzie din noiembrie 1934 ar scoate la iveală un “delir al echilibrului”, de care s-ar fi făcut vinovat tânărul Noica în încercarea unei replici la adresa celui care-l văzuse pe Cioran drept “cabotin al disperării”.
Rupte din context şi mizând în exclusivitate pe latura negativă, ideile reţinute de Pleşu din citirea tânărului Cioran au marele neajuns că văduvesc de esenţa sa procedeul “complementarităţii”, atât de caracteristic scrisului cioranian (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism”, precum şi I. V.-S., “Cioran şi procedeul complementarităţii”, în http://www.isabelavs.go.ro ). În compensaţie, un mimetism intelectual bine exersat pe ideile lui Noica (5) îl face să repete în cuvinte proprii mărturisirea lui Cioran despre entuziasmul său mereu refulat spre a face loc disperării: “…suntem îndemnaţi să spunem, la rândul nostru: Nu e nimic, dle Cioran, dumneavoastră vă iubiţi disperarea. Dar puteţi s-o iubiţi oricât. Noi credem în rezervele dumneavoastră, neexplorate, de entuziasm” (A. Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p.179). Dilema aceasta este explorată mai apoi din perspectiva unei însemnări în care bătrânul Cioran îi mărturisise lui Noica la Paris că “îi place viaţa”, rugându-l “să nu spună la nimeni” marele secret (pagini din jurnalul lui Noica, în op. cit., p180).
Preocupat de drama propriului “blocaj”, Pleşu remarcă în expunerea ideilor lui Cioran “variaţia iscusită a aceluiaşi exces” şi “suveranitatea stilului”. În citat oferă chiar şi un aforism sintetizând întreaga neplăcere a fapului de a trăi: “Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam şi la douăzeci. Patruzeci de ani ai unui lung şi superfluu efort de verificare” (Cioran). Totuşi, credem că afirmaţia convinge doar pe cei care trec cu vederea umorul pesimistului (apud. Horia Stamatu) care se amuză pe seama celor care-i iau în serios orice mărturisire. Cu atât mai mult cu cât e de imaginat că la şaizeci de ani Emil Cioran n-ar fi fost la fel de entuziasmat de regimurile dictatoriale cum s-a arătat în tinereţe, când, din vremurile “eroice” ale hitlerismului a reţinut cu predilecţie naţionalismul, “aspect accesoriu al rasismului anti-semit” (apud. I. Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006). La 22 de ani, Cioran fusese martor la entuziasmul germanilor din anii venirii la putere a lui Hitler. Acest aspect care nuanţează şi face inteligibile multe dintre teribilismele din scrierile interbelice ale lui Cioran este practic neglijat de Andrei Pleşu care împărtăşeşte cu stânga comunistă tendinţa de a pune pe seama naţionalismului toate ororile prin care regimul hitlerist nu s-a deosebit de regimul comunist: “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă” (v. Ion Varlam, op.cit.).
Neţinând seama nici de tehnica prin care marele stilist ponderează multe din afirmaţiile sale mai ieşite din comun (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Cioran şi procedeul complementarităţii”) nici de contextul istoric european pe fundalul căruia s-au ivit teribilismele tânărului Cioran, dilematicul moralist reţine că România regimului burghezo-moşieresc ar fi fost “ţara oamenilor atenuaţi”, cu o atmosferă placidă, fără resurse de eroism, şi cu multe alte defecte pe care nu pridideşte să le înşire, ba îngânându-l la maturitate pe necoptul Emil Cioran, ba spicuind din recenziile la cartea de debut a acestuia.
Cu un alt citat din “Ţara oamenilor atenuaţi” în care elogiat fiind “excesul, marea nebunie şi gestul absurd” (E. Cioran) era dispreţuită viaţa echilibrată a românului, articol unde tânărul de 22 de ani consemnase că a avut momente când i-a fost ruşine că este român, Andrei Pleşu inoculează indirect “ruşinea de a fi român”. Aceasta în volumul Limba păsărilor, din 1994. În primăvara anului 2010 menţionează “ruşinea de a fi român” în interviului luat de Daniela Oancea.
Premiza lui Cioran fusese în 1933 că s-a ruşinat de ţara în care “a vorbi de moarte, de suferinţă, de neant si de renunţare înseamnă a fi excroc ordinar” (Emil Cioran, Singurătate si destin; din publicistica anilor 1931-1943, Ed. Humanitas, 1991, p.230). Pe de altă parte, “agonicul” Cioran (după cum îl numeşte Mircea Vulcănescu pe tânărul “gânditor al devenirii si al vieţii) nu uită a consemna regretul său pentru aceste clipe de ruşine. Iată pasajul: “La noi a vorbi de moarte …înseamnă a fi excroc ordinar…De aceea, am avut momente când mi-a fost ruşine că sunt român. Dar dacă regret ceva, sînt aceste momente” (op.cit.).
Dezinteresat de adevărurile istorice, promovând el însuşi neadevăruri în materie de istoria comunismului în România, pentru fostul şef al tineretului comunist din Institutul de istoria artei patriotismul a îmbrăcat consecvent forma combaterii paseismului. Însăşi istoria românilor i-a apărut lui Andrei Pleşu drept paseism “redus la o moştenire legendară confortabilă care este numai vanitate” (v. “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului”, în rev. Secolul XX, nr. 1-2/240-242, 1981). Probabil tot pe linia combaterii vanităţii pe care ar trezi-o românilor istoria lor legendară, primarul Bucureştiului a scos în 2010 din centrul capitalei statuia lui Mihai Viteazul care a unit la 1600 cele trei provincii româneşti într-un stat ce avea să prindă cu adevărat viaţă abia trei secole mai târziu, după mondializarea conflictului armat.
De-a lungul vremii, ideile doctorului în istoria artei despre istoria românilor au rămas aşa cum le-a expus încă din vremea comunismului. Rămase pe loc, s-au fosilizat ca prejudecăţi, schimbându-şi doar forma lipsită mereu de fond. Doar după două decenii de post-comunism, în interviul luat pe 15 aprilie 2010 Andrei Pleşu a schimbat rutina gândului avut din anii optzeci. Alternativei “trecutului glorios” s-a gândit să i-o adauge pe cea a “trecutului falsificat”, spre a ajunge la condamnarea victimelor comunismului, insinuând că românii şi-ar fi “cosmetizat” nişte “pete istorice” din trecut.
Să-l fi determinat la o astfel de înnoire experienţa cumulată la C.N.S.A.S.? Faptul că vreme de patru ani (până în 2004, anul mărturisirii vinovăţiei personale) ţelul C.N.S.A.S. –ului a fost să deconspire în exclusivitate oameni aflaţi la periferia totalitarismului comunist, pe baza unor documente selectate în prealabil de alţii, precum şi atenta ocolire a celor din zonele de decizie, se pare i-a lămurit unele dileme. În orice caz, strategia de lucru a C.N.S.A.S. l-a făcut pe fostul ministru să spună Rodicăi Palade că “ne-am lăsat duşi de furor… am luat hotărâri pe ce am avut. Este o inexactitate procedurală pe care eu personal mi-o asum ca pe o culpă” (6). Ceea ce nu înseamnă că din 2004 şi până în 2011 nu s-a perseverat (diabolic) în greşita procedură…

Note si consideraţii marginale

Lucian Blaga (1895-1961), Romanian Philosopher, Poet, Diplomat

1. Intr-o perfectă continuitate a strategiei de “recuperare” în condiţii mizerabile a scriitorilor interzişi decenii de-a rândul de satrapii comunişti cu putere de decizie, Editura Humanitas a scos romanul de sertar Luntrea lui Caron (1990) de Lucian Blaga şi Singurătate şi destin (1991), selecţie de articole publicate de Emil Cioran din ultimul an de facultate până în 1943, folosind o hârtie atât de proastă încât scrisul “recuperaţilor” devine pe ea aproape ilizibil. Pe o hârtie de calitate şi mai slabă, fosta editură Politică i-a mai publicat lui Cioran în 1991 Lacrimi şi sfinţi (1937; Des larmes et des Saints, prefaţă si trad. Sanda Slolojan, L’Herne, Paris, 1986). Despre volumul alcătuit din publicistica de tinereţe a lui Cioran ar mai fi de semnalat un qui pro quo: La indicarea surselor bibliografice ale primelor cinci articole, îngrijitorul volumului trece ziarul Mişcarea. Cine vede această sursă, e tentat să creadă că la mijloc ar fi o publicaţie a Mişcării Legionare. Nicăieri în volum nu i se lămureşte cititorului că Mişcarea era un ziar al fracţiunii liberalilor conduşi de Gh. I. Brătianu, academician şi istoric de anvergură europeană arestat fără vină în lotul istoricilor închişi la Sighet de către Securitatea dirijată de NKVD-istul Nicolschi şi mai apoi asasinat în detenţie de către oamenii Ministerului de interne condus de Teohari Antonescu (/B.Tescovici).
2. Din vasta operă a lui Vintilă Horia (1915-1992) respinsă cu încrâncenare de foştii ideologi comunişti reciclaţi după 1990 în ideologi ai calomniei şi ai delaţiunii (via C.N.S.A.S.) menţionăm următoarele scrieri: Acolo sus şi stelele ard (Bucureşti, 1942); Presencia del mito (Madrid, 1956); Panorama de la filosofia contemporanea (Madrid, 1959); Dumnezeu s-a născut în exil (Paris, 1960, Premiul Goncourt, trad. în româneşte Al. Castaing, Madrid, Ed. Carpatii,1980, republ. Craiova, 1991; trad. de Ileana Cantuniari, Bucureşti, 2008); Cavalerul resemnării (fr.1961, trad. Ileana Cantuniari, Craiova, 1991); Les impossibles (1962); Giovanni Papini (1963); La septieme lettre (1964); Le journal d’un campesino du Danube (Paris, 1966, Barcelona 1967, Milano, 1967); El despertar de la sombra (1967); Nuvele (Madrid, 1967, include o nuvelă despre detenţia acad. Nichifor Crainic); O femeie pentru Apocalips (1967, trad. Mihaela Pasat, Bucureşti, 2007); Viaje en los centros de la tierra (Barcelona, 1970); El viaje a San Marco (1972, Paris, 1988); Encuestra detras de lo visible (1975); Introduccion a la literatura del siglo XX (Madrid, 1976); Concideraciones sobre un mundo peor (Barcelona, 1978); Marta ou la seconde guerre (1980, sp. Barcelona, 1987); Los derechos humanos y la novela del siglo XX (Madrid, 1981); Perseguid a Boecio! (Barcelona, 1983); Un mormânt în cer (sp.Barcelona, 1987, trad. Mihai Cantuniari şi Tudora Sandru Olteanu, Bucureşti, 1994); Les clefs du crepuscule (1990); Reconquista del descubrimiento (1991). Pe lângă cele două-trei romane apărute în traducere la Craiova după “rotirea de cadre” din 1990, post-mortem, lui Vintilă Horia i s-au mai publicat câteva volume: Mai sus de miazănoapte (C.R., Bucureşti, 1992), roman istoric răutăcios recenzat de foştii comunişti pentru care orice referire la istoria românilor echivalează cu un atentat la internaţionalismul lor de două parale în lipsa accesului la alte culturi prin citirea în original. Respingerea ultimului roman, scris de Vintilă Horia în româneşte, a dus la o pauză de ani de zile când oficialii n-au mai dat nici un ban pentru traducerea faimosului scriitor, atât de preţuit pe continentul sud-american, în Franţa, Italia şi în Spania, locurile sale de exil. Apoi a apărut antologia scrierilor româneşti alcătuită de Mircea Popa sub titlul Moartea morţii mele (Dacia, Cluj-Napoca, 1999). După cinci ani s-a tipărit culegerea de scrieri memorialistice si de portrete (redactate în limba română) îngrijită de Nicolae Florescu: V. Horia, Suflete cu umbra pe pământ (Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 2004). Pe 20 noiembrie 2010, volumul alcătuit de Gabriel Stănescu (1950-21nov.2010) intitulat: V. Horia, Contra naturam- publicistica exilului (Criterion Publishing, Bucureşti 2010), s-a lansat la Târgul de carte “Gaudeamus” din Bucureşti (se poate vedea inregistrarea din Sala Cupola a Târgului Gaudeamus pe adresa http://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI)

Radu Portocala

3. v. Radu Portocala, Prieteniile păguboase ale ICR, scris pe 10 dec. 2007 la adresa http://portocala.wordpress.com/category/icerisme/page/2/ precum şi Radu Portocală, interviul din “Ziua” http://stiri.kappa.ro/actualitate/06-12-2006/radu-portocala-contesta-conducerea-icr-113330.html si mai ales demisia sa din postul de director I.C.R.-Paris, dec. 2006, relatată în Cronica română: http://www.cronicaromana.ro/index.php?editie=1226&art=62352 .
4. Emil Cioran, Pe culmile disperării, 1934; Sur les cimes du desespoir, publicată la Paris în 1988 de C-tin Tâcu.
5. v. “blocajul în dihotomii” în A. Pleşu, Limba păsărilor (1994, p.249), reluare fără trimitere la Constantin Noica (1909-1987) a ideilor acestuia despre “logica lui Ares” din Scrisori despre logica lui Hermes, 1986 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, ISBN 978-973-814-24-2, p.46, on-line http://www.isabelavs.go.ro).
6. v. interviul luat lui Andrei Pleşu de Rodica Palade în rev. “22”, nr.763 din 19-25 oct. 2004.

Isabela Vasiliu-Scraba

Rev. Arsenie BOCA: (1910 - 1989) was a Romanian Orthodox monk, theologian and artist. He was persecuted by the Communists and named among the 100 greatest Romanians. He was born in Vaţa de Sus, Co. Hunedoara, Transylvania and died at the monastery of Sinaia. Picture Credit: Herman Vlad. http://hermanvlad.wordpress.com/

Când Sartre* va înceta sa intereseze, Mircea Eliade va dăinui prin romanul său metafizic, Noaptea de Sânziene, credea Robert Kanters în Franţa anilor de glorie ai existenţialistului ateu. Raţiunea pentru care “ultimul dintre marii critici ai Parisului”(v.Monica Lovinescu, Demnitatea naraţiunii, în România literară, nr.9/1991) scria acest lucru ţine de fondul metafizic al romanului şi, dincolo de spaţiu si de timp, ea se regăseşte formulată limpede în spusele preotului profesor Dumitru Staniloaie (1903-4 oct.1993) din primăvara anului în care s-a dus la Domnul:

“noi, românii, trebuie să-i ajutăm pe occidentali să se spiritualizeze”

(v.rev.Apostrof, nr.3-4/34-35 martie-aprilie 1993, p.13).

Robert Kanters se pare că sesizase mesajul eliadesc adresat Occidentului, vinovat de răstignirea României la Yalta (1945), anume că istoria, din perspectiva împlinirii destinului uman, îşi pierde orice semnificaţie. Un filozof ajuns deţinut politic în România ocupată de trupele sovietice divulgă cu limbă  de moarte câteva cuvinte destinate prietenului său de dincolo de Cortina de fier. În pragul marii treceri, muribundul aflat după gratii transmite aşadar unui român de la Paris următorul mesaj pe care acesta are datoria să-l transmită la rândul său mai departe: “există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei [occidentalii]!” (v.Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol.II, 2010, p.299).

Invocând întâi Biblia unde se arată că “porţile împărăţiei cerurilor se vor deschide şi va intra fiecare neam cu cinstea şi cu slava sa” (Apoc.21), apoi pe Sf. Vasile cel Mare, după care “eu n-am voie să mă afirm contra altora, dar n-am voie nici să neglijez darurile ce mi le-au dat Dumnezeu şi neamul meu”, teologul Dumitru Stăniloaie observa că “occidentalii n-au avut spiritualitatea profundă pe care a avut-o Răsăritul” (v.rev.Apostrof, nr.3-4/34-35 martie-aprilie 1993, p.13). Ilustrată de atitudinea contemplativă a ciobanului din balada Mioriţa, spiritualitatea românescă s-ar fi singularizat de-a lungul zbuciumatei ei istorii prin capacitatea “de a experimenta contemplaţia în suferinţă” (v. Mircea Eliade, “O anumită incapacitate”, în vol. Fragmentarium, ed. I-a1939; 1994, p. 146).

Interesat din tinereţe de transcendent, de “tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deşi se află printre noi, în mijlocul nostru”, Mircea Eliade era convins că unii oameni ajung să trăiască precum sfinţii, într-un prezent continuu, deosebit fundamental de prezentul evanescent al timpului istoric măcinându-şi clipa iluzorie între a fost şi va fi fost. În Noaptea de Sânziene romancierul face o aluzie cât se poate de transparentă la timpul istoric în care au fost schingiuiţi şi omorâţi după gratii opt sute de mii de români (apud. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, 1999) în marea lor majoritate ortodocşi din milioanele de români  întemniţaţi sau deportaţi din ţară sau din provinciile incorporate după 23 august 1944 în URSS. In momentele ultime ale deţinutului politic Valeriu Gafencu, trecut în lumea de dincolo într-o stare de har, Ioan Ianolide a trăit (în închisoare fiind) ieşirea din timpul istoric sub forma beatitudinii extazului mistic, având simţământul că Hristos era prezent în prietenul său care-i spusese atunci:

“Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea si o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi si voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii…A urmat o pauză… A putut să mai rostească ‘S-a sfârşit!”

Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit… Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952” (I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos, 2006, p.189-190).

St elefterie Church, Bucharest, The Altar fresco by Rev. Arsenie BOCA (photo Courtesy Ms Vasiliu-Scraba)

Părintele Arsenie Boca, el însuşi urmând a avea în 1989 o moarte martirică (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul de la Mânăstirea Brâncoveanu,în rev. Arges, nr.10, oct. 2010), spunea prin anii patruzeci că Evanghelia a fost menţinută vie în conştiinţa veacurilor de toţi cei martirizaţi pentru credinţă (Cărarea Împărăţiei).
In romanul deschiderii cerurilor la echinox, Mircea Eliade imaginează trei personaje masculine, care însă evoluează în dublet: Biriş-Viziru şi Partenie-Viziru. În timp ce Partenie (romancierul de mare succes) este ucis prin confundarea acestuia cu alter ego-ul său, atât Biriş cât şi Viziru ajung pe tărâmul vieţii fără de moarte. Stefan Viziru în exilul de la Paris, în Noaptea de Sânziene, iar Petre Biriş – împrumutând trăsături de la filozoful Mircea Vulcănescu -, este asasinat, ca si acesta, prin schingiuire în temniţa comunistă. Inainte de a-şi da duhul, Biriş transmite un mesaj destinat lui Viziru, mesaj care nu este altceva decât o mărturie de credinţă în viaţa de dincolo. Într-o perfectă linişte interioară, semn al transcederii suferinţei şi a depăşirii spaimei de moarte Biriş spune următoarele: “Există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei !”. Dar Eliade n-a dedublat doar personajele masculine. Ciru Partenie si Stefan Viziriu se intersectau în existenţa lor cu Ioana şi Ileana, ultima fiind cea care reface cu Stefan cuplul primordial, ajuns în noaptea de Sânziene “la umbra unui crin” în Paradis.

Foarte schematic, povestea din balada Mioriţa se reduce la trei inşi din care unul moare ca să ajungă la prezentul etern al vieţii veşnice. Asociind baladei idei din filozofia platonică, în urmă cu nişte ani observasem că tripartiţia sufletului omenesc implică o singură parte cu acces la nemurire obţinut prin desprinderea de ursita celorlalte două (v.Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic si în Miotiţa/ The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004). Faţă de această intrare pe tărâmul vieţii fără de moarte, creştinismul a adus noutatea |Împărăţiei lui Iisus care, “din destinul Lui, a făcut destinul care ne atrage spre Adevăr, spre Cale şi spre Viaţă”(Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei).
După anii de temniţă (în 1945, 1948, 1953, 1955, 1956 fără nici o condamnare) şi de Canalul Morţii (14 luni fără de vină), ieromonahul Arsenie Boca, scos abuziv din preoţie în 1959, pictează într-un altar bisericesc pe Maica Domnului cu Iisus în zeghe de puşcăriaş.

Rev Arsenie Boca: fresco Elefterie Church Bucharest: Jesus clad in political prisoner's clothes

Interesant este că nimeni nu observă, aproape jumătate de secol, nici haina pruncului Iisus, nici tunsura sa de puşcăriaş, deşi icoana are dimensiuni impresionante şi este cum nu se poate mai la vedere, chiar în altarul celei mai impunătoare biserici din mijlocul capitalei României (în apropierea Operei). Abia în 2007, când la Mânăstirea Diaconeşti se lucra la realizarea albumului Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti (Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008), Părtintele Arsenie Boca  îi dezvăluie în vis unui student la Teologie semnificaţia imaginii pictată de el în altarul Bisericii Sf. Elefterie cel nou din Bucureşti. Studentul vede zeghea, pe care de atunci încoace o observă multă lume, dar lui, în vis, i se mai arată ceva, cu mult mai semnificativ si mai ascuns mulţimii (v.A.V.Crăciun, “Pictura Părintelui Arsenie Boca”, în rev. Lumea Credinţei, anul V, nr.9/58, sept.2007). Anume că haina de puşcăriaş are darul de a se metamorfoza într-un mănunchi de raze care transfigurează spaţiul întunecos al unei celule, scăldând-o în focul ceresc pe care-l aduce cu sine imaginea de slavă a pruncului Iisus. Toţi sfinţii români din temniţele în care ocupantul sovietic a decapitat vârfurile spiritualităţii româneşti au mărturisit adevărul biblic după care “pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus, nici preţul vieţii, şi nici un preţ nu este prea mare. Necazurile de acum nu sînt vrednice de a fi puse în cumpănă cu slava viitoare” (Părintele Arsenie Boca, Gâlceava omului cu revelaţia în Cărarea împărăţiei).

Pe când scria Noaptea de Sânziene, Mircea Eliade observase că omul modern a renunţat a-şi fructifica viaţa spirituală. Dar mesajul venit din România aflată “sub ocupaţie bolşevică”, mesaj adresat Apusului de un deţinut politic schingiuit până în pragul morţii, nu se referă nici la timpul istoric al ocupaţiei sovietice a ţării deposedată de Bucovina de Nord şi de Basarabia, nici la spiritualitatea pre-creştină perpetuată prin balada Mioriţa, îngânată de un profesor de filozofie în timp ce era torturat. Doar la nevoia stringentă a cunoaşterii adevărului şi mântuirii. Fiindcă, în opinia lui Eliade, asemenea urgenţe de natură spirituală au fost păstrate numai de românii sacrificaţi de Occidentali.

*La Paris, pe când era discutat romanul metafizic al lui Mircea Eliade, un critic literar scăpat de teroarea comunistă din RPR observase dezinteresul Occidentului pentru suferinţele românilor întemniţati cu sutele de mii de mercenarii ocupantului sovietic al ţării. Referitor la acest vinovat dezinteres al umaniştilor francezi de stânga, Ierunca nota următoarele: “lui Sartre nu i se cere decât o informaţie obiectivă. Dar el dă dovadă de ipocrizie şi amnezii inexplicabile” (Virgil Ierunca, Trecut-au anii. Jurnal, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000). Probabil pe undeva pe aici se află şi motivul pentru care Eugen Ionescu nu a vrut niciodată să-l cunoască personal pe J.P.Sartre. Poziţia lui Mircea Eliade faţă de Sartre credem că a fost determinată mai ales de limitarea existenţei umane la social şi politic pe care o sesizase în scrierile existenţialistului. Pentru un erudit şi un literat care şi-a dedicat întreaga viaţă studierii fenomenului religios, observarea acestei limitării era desigur în defavoarea lui Sartre. Platonician ca şi Nae Ionescu, istoricul religiilor nota într-unul din jurnalele sale că pentru el socialul si politicul ţin de resortul literaturii şi nu al vieţii umane în esenţialitatea ei. După Eliade, evenimentele din timpul sacru sînt cu mult mai reale decât viaţa desfăşurată în timpul istoric (M. Eliade, Fragments d’un jurnal, p.429-430).

Bucuresti, 7 Ianuarie 2011

Sursa:        http://isabelavs.blogspot.com

St. Elefterie church Bucharest - Internal frescos by Rev. Arsenie BOCA (Courtesy Isabela Vasiliu-Scraba)

]]> http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/mircea-eliade-si-parintele-arsenie-boca-despre-iesirea-din-timpul-istoric-isabela-vasiliu-scraba/feed/ 0 http://www.romanianstudies.org/content/2010/12/gabriel-badea-paun-awarded-the-prize-le-second-empire-fondation-napoleon/ http://www.romanianstudies.org/content/2010/12/gabriel-badea-paun-awarded-the-prize-le-second-empire-fondation-napoleon/#comments Sat, 11 Dec 2010 23:40:43 +0000 editor http://www.romanianstudies.org/content/?p=2683 Monsieur Gabriel Badea-Paun awarded the prize “Le Second Empire-Fondation Napoléon” for his monograph:

“Le style Second Empire : Architecture, décors et art de vivre”

Monsieur Gabriel Badea-Paun had received from Her Imperial Highness the Princess Napoleon the medal “Le Second Empire-Fondation Napoléon”. The ceremony had taken place on 7th December 2010 in Paris at the Palais de la Légion d’Honneur in the presence of the Chancellor and Army General Jean-Louis Georgelin.

HIH the Princess Napoleon with Mr Badea-Paun at the Palace of the Legion of Honour, Paris 7th December 2010

Born in Sinaia in 1973 Gabriel Badea-Păun has an MA in History and a doctorate in History of Art (Sorbonne, 2005) . He is a Knight of the Cultural Merit (Romania 2009) and in 2010 he received the “King Michael Medal for Loyalty”.

The Napoleon Medal awarded by HIH the Princess Napoleon to Mr. Badea-Paun (Paris, 2010)

The Napoleon Medal Awarded by HIH the princess Napoleon to Mr. Badea-Paun (Paris, 2010)

G.Badea-Paun: "Le style Second Empire"