Bella Bartok Memorial in London SW7

Bela Bartok and Georges Enesco

Birth Place of Bela Bartok, Co Timis, Banat, Romania

Bela Bartok memorial in his native village, in Romania

Dacian treasure trove from Bartok's native village, now in Vienna Art Museum

Bela Kun memorial by Varga - now removed to the dustbin of history

http://www.romanianstudies.org/content/2009/10/herta-muller-the-journey-to-the-2009-nobel-prize-for-literature/

Bartok's grave in Budapest (courtesy: findagrave.com)

Bella Bartok Blue Plaque in London SW7

Memoria Diasporei despre Bartok si Enescu la Londra

Dezvelirea statuii compozitorului Maghiar Bella Bartok in cartierul South Kensigton din Sudvestul Londrei reprezinta o recunoastere in plus, nu numai a celebrului compozitor de talie universala, dar si un exemplu de promovare inteligenta a valorilor nationale in lume. Acest act ofera un moment de reflectie si poate comparativ cu modul Romanesc de promovare a valorilor nationale, pe plan international, de cumetriile Institutului Cultural Roman, Bucuresti.

Ei, o sa ma intrebati, poate, “ce are sula cu prefectura”? ce legatura aleatorica ar exista intre aceste idei, intre astfel de paralele si implicit de indemnuri?

Bella Bartok si George Enescu
Fara a ma pierde in explicatii alambicate, doar in cateva randuri, ar trebui sa amintim ca Bella Bartok s-a nascut in Banatul Romanesc, la Sannicolau Mare, ditr-un tata Maghiar si o mama de etnie Sarba. Cum este si firesc, pentru un tanar cu evidente sensibilitati fata de mediul in care s-a nascut, Bartok s-a inspirat, asa cum au facut-o contemporanii si predecesorii sai din sec XIX, din fondul muzicii etnice din Sudestul Europei: “Dansurile Romanesti” ale compozitorului au intrat demult in repertoriul mondial si implicit in memoria si sensibilitatea publicului civilizat si avizat, sensibilitate care reflecta indirect valorile muzicii Romanesti – aceeasi sursa din care s-au inspirat si contemporanii sai, George Enescu sau Dinu Lipatti.

Este poate semnificativ ca atat Bartok cat si Enescu s-au exilat din cauza schimbarilor politice survenite ca urmare al celui de al doilea razboi mondial: Bartok s-a destzarat datorita fascizarii Ungariei lui Horthy, ca sa se stabileasca in Statele Unite, unde, in ciuda asistentei financiare si artistice primite, si-a trait cu dificultate exilul, murind dupa cinci ani. In aceasta perioada de destzarare a compus doar doua lucrari: Concertul pentru Orchestra si o Sonata pentru vioara dedicata lui Yehudi Menuhin – violonistul care a fost scolit de Enescu…
George Enescu, impreuna cu sotia lui si-au parasit tara dupa razboi, ca sa-si traiasca ultimii ani de viata la Paris, intr-o perioada intunecata a diasporei romanesti. Aceasta din urma a fost bantuita de recriminari, suspiciuni, lovituri sub centura si contraziceri – cu efecte inevitabile negative. Aici, in Parisul postbelic, bratul omniprezent al simpatizantilor francezi ai Stalinismului, cat si coada sobolanului securist au fost proactive, asa cum au suferit, din experienta proprie, Monica Lovinescu, Eugene Ionesco, Virgil Gheorghiu, Horia Vintila, s.a., indurand persecutia impinsa pana chiar la procesul vrajitaorelor (viz. Monica Lovinescu, Vintila Horia, s.a).
Poate ar fi interesant de a reflecta mai adanc asupra efectului exilului asupra acestor compozitori contemporani, Bartok si Enescu.

Belle Bartok memorial, London SW7 by Imre Varga

Statuia din Londra a compozitorului Bella Bartok si sculptorul Maghiar Imre Varga

Cariera sculptorului Imre Varga (n. 1923) reflecta meandrele istorice si labirintul transformarilor politice a scenei Maghiare dinainte, din timpul si dupa cel de al doilea razboi mondial. Asa cum este de asteptat, viata si activitatea sculptorului Maghiar nu poate fi mult deosebita fata de cea a confratilor lui Romani din aceeasi perioada, care, cu acelasi entuziasm si-au intors cojocul pe dos, nu odata, dar de mai multe ori, reinventandu-se din nationalisti in luptatori antistalinisti pe frontul de Est, de partea Germaniei Fasciste si iarasi in artisti cantand osanale cotropitorilor Sovietici, ca mai apoi sa reprezinte o realitate mai putin sanguina, a unei tari membre a Uniunii Europene: adaptivitate in ape tulburi greu de navigat, in care multi conationali ori au esuat, ori au preferat, (intocmai exemplului subiectului din South Kensigton, care il admiram astazi), sa isi ia drumul greu al exilului.

Dar analizand cursul Istoriei, care nu ia in consideratie astfel de mizilicuri, ce ramane important pentru noi este obiectul insusi si ideea de a ridica la Londra o statuie a lui Bartok, initiativa si perseverenta pentru care trebuie sa ne dam jos palaria si sa salutam un fiu al Banatului si un prieten al Romaniei, dincolo de limitele inguste ale nationalismului sovin.
Banatul, aceasta provincie istorica, o parte din care a fost integrata Romaniei dupa Primul Razboi Mondial, a oferit, de-a lungul veacurilor, artisti, poeti si scriitori, printre care, mai recent, se numara si Herta Muller, a carei opera literara reflecta realitatea Romaneasca postbelica, pentru care a primit premiul Nobel (q.v. articolul anterior din Centre for Romanian studies): “Herta Muller – drumul spre Premiul Nebel pentru Literatura 2009″:

http://www.romanianstudies.org/content/2009/10/herta-muller-%E2%80%93-the-journey-to-the-2009-nobel-prize-for-literature/

Bela Kun memorial by Varga - now removed to the dustbin of history

Detail of Varga's memorial to Bela Kun, now removed to a scrapyard of communist sculptures

—————
NOTA de Subsol:
Pentru cei care nu cunosc istoria Europei din preajma primului razboi mondial ar trebui de consemnat, succint, ca acest Bela Kun, nascut KUHN, in comuna Lelei din Ardeal, in anul 1886, a fost educat la Liceul Reformat din Cluj. Recrutat in armata Imperiului Habsburgic, Kun a fost trimis pe frontul de Est, unde a fost luat prizonier de catre Rusi. Aflat in captivitate Bela Kun a fost recrutat in Partidul Bolsevic, in cadrul caruia a creeat ramura comunistilor Maghiari.
Reintors in Ungaria, in perioada tulbure a dezintegrarii Imperiului Habsburgic, Bela Kun a gasit terenul fertil pentru conditiile unei revolutii bolsevice (sustinute cu fonduri obtinute dela Lenin care l-a intalnit in Rusia). Acestea i-au permis sa creeze efemera “Republica Sovietica Maghiara”, care a durat mai putin de sapte luni de zile, inainte de a fi desfiintata de interventia Armatei Regale Romane, la 1 August 1919 – iar restul este istorie.

Sculptorul compozitorului Bartok este acelasi care a lucrat in Ungaria, in stilul “Artei cu Tendinta”, din perioada “hei-rupista” a regimului comunist Ungar.
Pe acest teren ideologic fertil, Imre Varga a avut comenzi ale “organelor de Partid si de Stat” ca sa creeze, printre altele, si imensul grup statuar glorificandu-l pe Bela Kun (vezi ilustratiile de mai sus): deci om de nadejde – omul zilei! Acestea se pot inca “admira” in parcul de “curiozitati” dela Budapesta, unde au fost deplasate toate creatile de propaganda comunista ale Realismului Socialist.

Maria Mesterou, Retrospective de peinture, Dreux, Octobre-Novembre 2011

Maria MESTEROU – Retrospectiva Franta (14 Oct. 2011 – 27 Nov. 2011)

L’univers de Maria Mestérou est un monde fait de mystérieux objets. L’espace qui les contient communique souvent avec l’étendue des horizons éloignés, de la mer. L’étrange charge que portent ces objets transfigure aussi le paysage, le plein air dans lequel ils sont placés. Ils font parfois la place à un personnage non moins mystérieux, sachant partager leur silence et entretenir le dialogue avec celui qui regarde. Ce ne sont pas des natures mortes dans le sens usuel du terme, c’est une insolite figuration. Peut-être la recherche d’un genre de dimension perdue ou le surnaturel trouverait forme dans le naturel, lui transférant une lumière d’attente, l’attente de la métamorphose finale. Les objets sont réunis pour un moment précis, d’où jaillit une beauté sereine. Leur rayonnement transcende leur apparence et prend des lueurs cosmiques. Le sensible sert le transcendantal dans un échange avec le spectateur, et cet échange est déjà de l’ordre de l’affectif.
Valérian Bryn

Née en Roumanie, diplômée de l’Institut des Arts Plastiques de Bucarest, commence sa carrière d’artiste dans des expositions officielles. Faisant partie d’un groupe de jeunes artistes non-conformistes, peint pendant de longs séjours de « plein air » dans un village des Carpates. Part pour la France à l’occasion d’une exposition personnelle de peinture en 1970, et décide d’y rester. S’installe à Paris et reçoit la nationalité française.
Un atelier de la Ville de Paris lui permet de se consacrer pleinement à la peinture et à l’estampe. Dès son arrivée, conçoit et imprime ses œuvres en sérigraphie, les édite et les diffuse avec les Éditions La Tortue, Pierre Hautot, Art Extension, Rombaldi (Paris), ainsi que les « Éditions Galleries » de Melbourne (Australie).
Participe avec ces éditeurs et galeries à quelques expositions internationales, est invitée aux principales biennales de l’estampe.
2
De nombreuses expositions personnelles dans les Galeries La Tortue, Pierre Hautot (Paris), Jan De Maere (Bruxelles), J-M. Cupillard (Grenoble), Éditions Galleries (Melbourne). Après 1985 réduit son activité de graveur-sérigraphe pour se consacrer encore davantage à la peinture. Expose pendant longtemps au Salon Grands et Jeunes d’Aujourd’hui, ensuite au Salon d’Automne dont elle devient membre sociétaire.
Travaille avec la Galerie Rolf Wahl (Paris), mais aussi avec les galeries La Pochade, de Champvermeil, Catherine Guerard (Paris), Catherine Fernet (Bruxelles) et Cegrac (La Corogne, Espagne). Crée des cartes de vœux pour U.N.E.S.C.O. Réalise des peintures murales, commandes d’État au titre de 1%, pour quelques écoles dans la Région parisienne.
Œuvres dans les collections de l’État français, de la Ville de Paris, de la Préfecture des Hauts-de-Seine, de la Compagnie Financière Edmond de Rothschild, de la fondation Pernot-Ricard, du Musée de Gravelines. Œuvres dans quelques fondations et collections officielles aux États-Unis et dans de nombreuses collections privées en France et dans le monde entier.
Médaille de Bronze du Mérite Français pour les Arts Plastiques. Prix du Salon de Vésinet 1977. Invitée régulièrement pour enseigner la peinture et ses techniques, dans des stages de formation à la Manufacture des Gobelins et Mobilier National (Paris). Dernière exposition personnelle : Galerie Étienne de Causans, Paris, 2010.

London W8 Kensington Square - home of composer Herbert Parry

This beautiful Queen Anne house @ nr 17 Kensington Square has the largest staircase in the square.  Kensington Square, 17,  was the home of Hubert Parry. His eldest daughter inherited the house in 1932. She was married to Lord Ponsonby, leader of the Labour opposition in the House of Lords. In 1936 Lord Ponsonby produced a detailed and well-researched history of Kensington Square.

A prolific musician, composer and from 1885  Director of the Royal Academy of Music who nursed a whole generation of British composers, Hubert Parry is much forgotten today except for his piece sang by riotous crowds at the last night of the Proms set on Blake’s poem “Jerusalem”. He composed chamber music, oratorios and symphonies.
On a more exotic note he set to music “The Soldier’s Tent” a poem by Carmen Sylva, Queen of Romania and Helene Vacaresco, which at the time of the Boer War was greatly en vogue raising the spirits of the British public at home.

The Soldier’s Tent

The Queen of Romania wrote the poem "The Soldier's tent" put to music by Sir Herbert Parry - a song popular during the Boer War

Across the mountains the mist hath drawn
A cov’ring of bridal white;
The plains afar make lament, and mourn
That the flutt’ring veil of the mist-wreaths born
Hath hidden the mountains from sight.

The soldier lay smiling peacefully
Asleep in his tent on the sward,
The moon crept in and said: “Look at me,
A glance from thy sweetheart am I, for thee!”
But he answered: “I have my sword.”

Then the rustling wind drew softly near,
Played round him with whispers light:
“I am the sigh of thy mother dear,
The sighs of thy mother am I, dost hear?”
But he answered: “I have the fight.”

Then night sank down from the dark’ning sky
Round the sleeper, and murmured: “Rest,
Thy sweetheart’s veil o’er thy face doth lie!”
But he answered: “No need of it have I,
For the banner doth cover me best.”

By his tent the river, clear and wide,
Rolled onward its silver flood,
And said: “I am water, the cleansing tide
More blessèd than aught in the world beside.”
But he answered: “I have my blood.”

Then Sleep drew near to his tent, and low
She whispered with soothing breath:
“I am Sleep, the healer of ev’ry woe,
The dearest treasure of man below.”
But the soldier replied: “I have Death.”

Across the mountains the mist hath drawn

Herbert Parry encounter with Carmen Sylva and Helene Vacaresco is illustrated in "Blouse Roumaine - the Unsung Voices of Romanian Women"

A cov’ring of bridal white;
The plains afar make lament, and mourn
That the flutt’ring veil of the mist-wreaths born
Hath hidden the mountains from sight.”

(Translation by Alma Strettell and Carmen Sylva,
after Hélène Vacaresco The Bard of the Dimbovitza)
Set to music by Sir C. Hubert H. Parry (1848-1918)

http://www.blouseroumaine.com/buy-the-book/index.html

Gabriel Badea-Paun, auteur de la biographie de la Reine Elisabeth de Roumanie

Gabriel Badea-Paun

Né en 1973 à Sinaïa, Roumanie, auteur de plusieurs ouvrages de prestige sur l’histoire de l’art, Monsieur Badea-Paun est agrégé de L’université Paris IV Sorbonne, DEA en histoire de l’art, avec un mémoire sur Les portraits de la Famille de Hohenzollern par Philip de Laszlo. Sa thèse à Paris IV Sorbonne sous la direction du Professeur Bruno Foucart a eu pour sujet Antonio de La Gandara, le catalogue raisonné de l’œuvre peint et dessiné.

Monsieur Gabriel Badea-Paun est éagalement l’auteur de plusieures monographies ainsi que d’articles de l’histoire de l’art dans des revues de specialité en France et en Roumanie. Son dernier ouvrage sur la Reine Elisabeth de Roumanie, vient de parraitre en France aux editions Via Romana.

Carmen Sylva - reine Elisabeth de Roumanie, Editions Via Romana , 2011

Maria Mestérou: Self Portrait

… (ayant été) confrontée à la restauration ( je me suis trouvée) obligée d’approfondir ses techniques particulières. Il m’est arrivé d’avoir à faire à une vaste gamme de techniques picturales, allant de la classique peinture sur toile, passant par celles sur plaques de cuivre et sur bois, jusqu’à la détrempe à l’œuf sur tissu non tendu sur châssis, comme ce fut le cas pour un très ancien voile grec couvert de beaucoup de scènes de l’Ancien et du Nouveau Testaments, dominées par deux grandes icônes de la Vierge et de Jésus Christ. Les deux premières images montrent le voile avant la restauration, avec, cependant, les visages de la Vierge et du Christ nettoyés. On voit ensuite son aspect final:

Virgin and Child - before the restauration

Virgin and Child after restauration by Maria Mesterou

Pour les peintures sur toile, les choses à traiter sont les mêmes : saleté déposée avec le temps, vernis noirci et craquelé, fissures, déchirures de la toile, peinture écaillée, renflements, etc. J’allais oublier les restaurations grossières qui constituent peut-être le plus grand problème, lorsqu’il faut absolument les enlever. Je prends ici comme exemple une grande toile du XVIIIe siècle que j’avais commencée par un soigneux nettoyage pour mieux voir les dégradations, puis j’avais enlève le vernis d’origine qui était noirci et taché, prenant soin de ne pas enlever avec lui aussi des parties peintes.  Après l’injection de colle sous les écailles, le masticage des fentes et le ponçage de ce mastic, j’avais repeint toutes les parties manquantes, faisant des raccords parfaits avec la peinture d’origine.

Maria Mesterou at work in her atelier restoring an 18th c. painting.

Le site personnel de l’artiste peintre voir:

http://mesterou.net/mesterou/cms/restauration_de_peintures-567.htm

'Orpheous' by Janet CREE (private collection, London)

Orpheus never turned up for tea
Looking at a painting by Janet Cree (1910-1992)
—————————————————————–

There is an instant fascination which this painting on panel offers the neophyte, as he identifies himself without any difficulty to the main personage – a scantily clad youth playing an antique lyra, surrounded by a bevy of entranced females, some prostrate with admiration, others overcome by pure love.
Orpcheus, because this is precisely the identity of our lucky young man, appears to be oblivious of the ecstatic atmosphere he creates around him as he is content playing on, regardless, while focusing his eyes on the horizon.

The painting is luminous, in shades of ivory white which dominate the panel, punctuated by pale and discreetly-coloured draping in the guise of clothes and darker greens of erect poplars. These are Lombardy poplars of a kind that one very rarely sees in England, because the painter, although being English herself and trained at a London Art School, she sets her subject in Italy.
For there is a pervasive “Italian feel” in the aura of this picture suggestive of an early Montegna, combined with a strong overprint of the British school of painting of the early 1930s… All in all, I should say, the painting conveys a very pleasant soothing air of some far-away garden of Eden, to which one might aspire but never gain access to. Hence the perpetual reverie that exudes this beautiful composition – more effective and prudent than taking a trip on a tablet of Ecstasy…

Our painter is called Janet Cree. Born in London in 1910, she is an artist of early promise as the Tate Gallery acquires one of her works when she is only 23 years of age. From then on we know little about her artistic fortunes and true to herself Janet carries on quietly with her craft, sending regularly her pictures to the RA exhibitions, without making waves. Soon the war takes its toll as the art aficionados go silent as the bottom falls out of the art market.
In spite of it all Janet Cree takes her due place in the dictionaries of contemporary British painters. Doubtless her family, as she sets up a home, makes demands on her time too,

John Platts-Mills, QC, MP (1906-2001) defending Counsel for the Kray Brothers and the Great Train Robbers

for she is now married to a mercurial lawyer whose physical and social stature is larger than life: this is John Platts-Mills, the six-foot New Zealand-born athlete and Oxford-educated student. He comes to Britain as a Rhodes scholar to Balliol College.
By this time, the trauma of the First War takes its toll on the mood of the young people, who are disaffected with the society and over-enthusiastic about the social and economic ‘paradise’ promised by Joseph Stalin.

Platts-Mills is no exception. At first he hopes that luck may strike closer to the British Isles as he gives his support to the Republican cause in the Spanish Civil War. That was not to be. For a moment it seems that his political sympathies go astride the main flow of the British establishment, as he is not considered good material to enroll as a RAF pilot during the war. Earlier on, in 1932 he is called to the Inner Temple, but will not become a King’s Council for a long time, because of his political sympathies.
However, at the beginning of the war the Allied troops suffer many set backs, which cause Platts-Mills’ fortunes to change for the better, as Churchill calls on him and urge him to be a go-between with Stalin’s Russia. This is the time when Platts-Mills throws himself arduously into Soviet-British PR, forging endless Soviet-British friendship societies all over Britain. Yet, on the political board of snakes and ladders fortunes change quickly and with the advent of the cold war the maverick barrister looses his political clout: in the process he also looses his Finsbury seat in Parliament, as he is expelled from the Labour Party. But hard luck turns to good fortune as his reputation precedes him. He becomes a much sought-after lawyer in some of the most controversial legal cases, defending the Kray brothers, the Great Train Robbers, the Shrewsbury two. He also acts as a secret adviser of Trade Union leader Arthur Scargill in the miners’ strike of the 1970s, which caused the fall of Edward Heath’s government. He appears on the Grunwick picket line and acted on the Bloody Sunday inquiry in Londonderry.

But before he becomes involved in these high-profile cases Platts-Mills takes care to pay his last respects to “Uncle Joe”, as he dies in the Kremlin, in 1953.
He is not alone in eulogising the infamous people’s executioner, as another fellow traveler and a Nobel Prize laureate, the Chilean Pablo Neruda depicts the Red dictator in heart-rending, sycophantic verse:

Red Dictator and Murderer Joseph Stalin: Platts-Mills attends his funeral in 1953

‘In three rooms of the old Kremlin
lives a man named Joseph Stalin
His bedroom light is turned off late.
The world and his country allow him no rest.’

And how! The fallen peoples of Eastern Europe know all about it in the new satellite prison-states that were occupied by Soviet troops.

This is no concern for our London lawyer who is fond of driving Rolls-Royces and Bentleys and decrees benevolently:

The Rolls-Royce - Platts-Mills preferred vehicle: he decreed that every working class man ought to have one!

‘Every working class man should have one!’

Quite so! And to start with those working classes could drive Rolls-Royces by proxy, through their representatives like Platts-Mills…and drink champagne also through their representatives.

Lybian dictator Col Gaddafi (by John Cox): visited by Mills at the time of the Lybian Embassy crisis in London

Clearly, John Platts-Mills had a fascination with more than one killer dictator, for, when his dutiful and self-effaced wife is somewhat surprised by his absence from home, she rings his Chambers to ask his whereabouts: well as it happened his image just appeared flittingly on British TV screens as a guest standing behind Colonel Ghaddafi, on a visit to Libya. This was the time of the Libyan embassy crisis in London, at which point the imperturbable Janet would answer quietly:

‘Well, in that case I will not lay out the table for tea.’

In her old age, the faithful and dutiful wife never questioned and never complained: for her the personage in the centre of her youthful painting was no other than her good-looking husband, the very iconic Orpheus who never turned up for tea.

Biserica Draganescu pictata de Pr. Arsenie BOCA

Isabela Vasiliu-Scraba: Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca

Motto:

“Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta [pr. Arsenie Boca] ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului”

(Nichifor Crainic).

Biserica Draganescu: Fresca de Pr. Arsenie BOCA

Biserica din satul Drăgănescu se singularizează printr-o serie de întâmplări pe care le-am putea numi de-a dreptul miraculoase. Un prim miracol a fost că biserica a putut fi pictată de Părintele Arsenie Boca. Mai ales dacă avem în vedere formalitatea aprobării lucrării urmând a fi executată din 1967 de cel mai mare duhovnic din Biserica ortodoxă românească, persecutat de poliţia politică, anchetat, urmărit, închis şi schingiuit fără condamnare judecătorească încă din 1948, de când fusese înfiinţată Securitatea comunistă de către Ana Pauker/Hanah Rabinsohn împreună cu alţi agenţi N.K.W.D/K.G.B. Părintele Nicolae Streza observase în volumul său de amintiri că nimeni nu va putea “contabiliza numărul miilor de credincioşi care, căutându-l pe Părintele Arsenie Boca, au bătut drumurile spre Sâmbăta de Sus, apoi spre Prislop, spre Bucureşti, spre Drăgănescu, cu eforturi mari, uneori cu teama de a nu-i face rău, fiind mereu supravegheat” (pr.N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Credinţa strămoşască, 2009, p.22).
Un alt fapt de mirare este că pictura bisericii din satul Drăgănescu a apucat să fie văzută de poetul mistic Nichifor Crainic (1889-1972), şi el, ca şi Părintele Arsenie Boca, scăpat cu viaţă din puşcăriile politice ale generalului N.K.W.D. Boris Grumberg, alias Nikolski/Nicolau. De la maica Zamfira aflăm de vizita din 1971 a fostului academician epurat din înalta instituţie odată distrugerea planificată a tot ce a însemnat până în 1948 valoare culturală românească. Într-o scrisoare autorul Nostalgiei Paradisului comunica teologului-duhovnic în jurul căruia se născuse în anii patruzeci “mişcarea religioasă de la Sâmbăta de Sus”(pr.N. Streza, op. cit) bucuria avută la vederea picturii, “pecetluindu-i” astfel valoarea (v. Monahia Zamfira Constantinescu, Notă, în vol. Cărarea Împărăţiei, Deva, 2006, p.332-333). Ascuns de urmăritorii săi din armata sovietică, academicianul Crainic fusese adus de la Sibiu de Părintele Arsenie Boca şi găzduit în vila Mitropolitului N. Bălan (v. N. Crainic, Memorii, vol.II, Bucureşti, 2002, p.37-40) în prima iarnă de ocupaţie rusească a României. Se pare că Petru Groza ar fi încuviinţat ascunderea fugarului spunând că “omul acesta [N.C] trebuie păstrat pentru neamul românesc” (Cărarea împărăţiei, Deva, 2006, p.332). Pe când era oaspete stareţului Arsenie Boca, directorul Gândirii s-a ocupat de stilizarea traducerii Filocaliei. Iată ce-i scria în 1971 teologul Nichifor Crainic fostului stareţ al Mânăstirii Brâncoveanu care reînviase „cu viata si cu propăvăduirea sa duhul Filocaliei în viaţa religioasă a poporului nostru” (v. Dumitru Stăniloaie, în Prefaţa la vol.III al Filocaliei, Sibiu, 1947):

„Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre. Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. E o pictură nouă ca şi predica de atunci. Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet” (Nichifor Crainic, 1971).

Biserica Dragamescu Interior pictat de Pr. Arsenie BOCA

Rândurile faimosului teolog profesor, distins cu titlul Doctor honoris cauza al Universităţii din Viena, tipărite de monahia Zamfira Constantinescu în prima ediţie a Cărării împărăţiei (Deva, 1995) au avut darul să pună o oarecare stavilă celor care, invocând reguli pe care nu le-au înţeles în spiritul lor, au căutat să denigreze pictura cea nouă a Bisericii de la Drăgănescu realizată de Părintele Arsenie Boca.
In 1950 Patriarhului Justinian Marina îi reuşeşte mutarea în cadrul Patriarhiei a Comisiei de pictură bisericească de la Ministerul Cultelor, numit de el “Securitatea popilor”. Probabil că fără această trecere n-am fi avut azi nici frescele şi mozaicurile Olgăi Greceanu de la Manăstirea Antim, nici “predicile vii” (apud. Nichifor Crainic) pictate pe zidurile bisericii de la Drăgănescu de fostul stareţ al Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus şi apoi de la M-rea Prislop.
Miraculoasă este însăşi supravieţuirea monumentului de artă pe care-l reprezintă micuţa biserică aflată la vreo 30 de km de Bucureşti. E suficient să ne gândim că ea se află pe malul lacului de la Mihăileşti, unde Mefisto şoptise tiranului (ca spre sfârşitul Faustului goethean) să construiască un port, neapărat în locul bisericii, si nu în altă parte. Ceauşeştii voiau distrugerea Bisericii Părintelui cu o furie nestăpânită. Ceea ce a dus în primăvara anului 1989 la pălmuirea Părintelui Arsenie Boca în mijlocul bisericii în sfânta zi de Paşte. Înverşunarea lor împotriva călugărului iconar care s-a opus cu fermitate dărâmării Bisericii de la Drăgănescu nu s-a stins până nu l-au condamnat la o moarte martirică (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Sâmbăta de Sus).

În categoria miraculosului intră şi supravieţuirea picturii Bisericii executată de Părintele Arsenie Boca din 1968 şi până în 1989. Fiindcă din interiorul Bisericii din Bălteni au dispărut “figurile impunătoare ale sfinţilor” realizate pe cheltuiala şi cu efortul Olgăi Greceanu în anii 1945 şi 1946 ajutată fiind de Eduard Săulescu şi Theodora Cernat-Popp. În 1972 fresca a fost refăcută de Olga Greceanu (v. prof. univ. dr. Adina Nanu, Olga Greceanu, album editat în 2004 de Centrul de Cultură Palatele Brâncoveneşti, p.49). Din păcate, pictura Bisericii din Bălteni care prin “ritmul cumpănit al compoziţiei de o sobră şi gravă armonie” îi păruse Adinei Nanu că “învăluie şi linişteşte sufletul privitorului ca o rugăciune” n-avea să scape decât într-o primă instanţă de furia destructivă a dărâmătorilor de biserici din vremea comunismului. Ea n-a mai putut supravieţui valului distrugător al inculturii sub aparenţe bine-voitoare.

Pe 5 septembrie 2010, anul centenarului naşterii Părintelui Arsenie Boca, un preot venise cu soţia să vadă pictura Bisericii Drăgănescu. Eram şi eu acolo, poate ajunsă în acea zi ca să nu ratez întâlnirea cu soţia acelui preot. Fiindcă de la ea am aflat că trecerea Părintelui Arsenie Boca era însoţită de atâta veneraţie încât credincioşii îi atingeau pe furiş haina preoţească. În ce-l priveşte pe bătrânul preot care tot găsea defecte picturii bisericii, văzându-l aşa de ostil, nu m-am putut reţine să-i citez o spusă a Părintelui Arsenie Boca:

“Să nu pronunţaţi prea des numele meu că pe unii îi arde”.

Asta pentru că de la acel specialist în pictură bisericească aflasem nişte aşa-zise neajunsuri ale picturii. Vezi Doamne, culorile vesmintelor nu corespundeau canoanelor, şi nici feţele sfinţilor nu erau pe placul preotului venit din Bucureşti, care tocmai îmi spusese că face parte din Comisia de pictură bisericească a Patriarhiei. Noroc că în 1971 fostului profesor de Teologie Mistică aceeaşi pictură îi plăcuse.

Dacă Nichifor Crainic nu si-ar fi exprimat în scris entuziasmul pentru scenele pictate în biserică de Părintele Arsenie Boca, cine ştie dacă soarta lor n-ar fi fost aceeaşi cu soarta frescelor Olgăi Greceanu care din 1992 au încetat (cu acordul Comisiei de pictură bisericească a Patriarhiei) să existe pe pereţii Bisericii din Bălteni. Uimitoare mi-a părut şi profeţia Părintelui Arsenie Boca prevăzând ostilitatea oficială care se va prelungi şi după moartea sa. El a spus:

“Ierarhia BOR îşi va face de lucru cu mine şi după moartea mea”

(pr. N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Credinţa stămoşască, 2009, p.223)

Biserica Draganescu, Fresca pictata de Pr. Arsenie BOCA

(Sursa text:  http://isabelavs.blogspot.com )

Sursa ilustratii: http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-draganescu-95957.html

(Placheta si ilustratii oferite de nepotul artistei,  Ing. Mario Ricci)

Zoe Ricci (1909 Romania - 1992 Franta)

Sora cu arhitectii Mihail si Tiberiu Ricci.
Studiaza pictura cu Jean Steriadi si Camil Ressu la Academia de arte frumoase din Bucuresti, devine apoi asistenta lui Steriadi.

Activitatea artistica si Expozitii:

Zoe Ricci, Ulei, 1947

Zoe Ricci, 1940, Brasov, conté rehauseé de couleur

Zoe Ricci, 1945, Nude

1930 – 1961 ia parte în mod regulat la Salonul Oficial de la Bucuresti.

1936 – Prima expozitie personala la galeria „Mozart”.

1940 – Expozitie personala la „Oficiul National de Turism”.
1943 – Realizeaza împreuna cu arhitectul Nicolae Cucu decorurile pentru o ampla colectie de arta plastica româneasca expusa la „Kunsthalle” din Berna din initiativa ministerului Propagandei. (1)
1945 – Expozitie personala la „Caminul Artei”si „Galeria Cretulescu”.
1946 – participa la înfiintarea revistei „Lumina si Culoare” (raspundea de prezentarea grafica) împreuna cu Alexandru Rosetti, Ionel Jianu (prim redactor), Alexandru Paleologu, Aristide Blank, Petre Comarnescu, Francisc Sirato, M.H. Maxy si altii. (2)
1947 – Expozitii personale la galeria „Cretulescu”.si din nou la „Caminul Artei”.
Francisc Sirato scrie printre altele despre Zoe Ricci cu ocazia acestei expozitii:

„Una din putinele expozitii ale anului acestuia ce a iesit din aspectul comun al târgului de tablouri a fost expozitia de la „Caminul Artei“ a Doamnei Zoe Ricci. O expozitie ce ne-a aratat nu numai imagini de tot felul cum se obisnuieste la orice expozitie ce vrea sa distreze ochiul cu diversitatea de toate genurile si distractive prin jocul de forme si culori.
Nu astfel era expozitia Doamnei Zoe Ricci, care dimpotriva a fost o expozitie de serioase ambitii.”…….

„…pictorul Z.R. nu este grabit fiindca pictura sa este o arta de lenta penetratie a problemelor plastice impuse de genul portetului cum am mai vazut obtinuta pe un domeniu cu totul plastic si opus, în sculptura portretistica a Dnei Milita Patrascu. Fundamentul operei de arta al Dnei Zoe Ricci este de o sensibilitate subtila ajutata de o lucida putere de observatie, calitati rare în plastica româneasca.”

La 8 aprilie 1962 paraseste tara si se stabileste la Paris unde continua sa picteze.
1967 – in noiembrie participa la o expozitie colectiva la galeriile „Bernheim” cu peisaje din Paris.
1969 – in decembrie participa la o expozitie colectiva la galeriile „Piccolo Auditorium del Palazzo Cellario” din Genova cu „peisaje din Paris”.
1970 – in februarie face o expozitie personala tot la Genova la galeria de arta contemporana „Pourquoi pas?” sub Titlul „Visioni di Parigi” expune 20 de pasteluri reprezentând peisaje din Paris si detalii ale catedralei Notre Dame.
1970 – in septembrie participa la o expozitie colectiva „Les atistes roumains en France” cu peisaje din Paris.
A fost membra în asociatia artistilor „Association des artistes peintres, sculpteurs, architectes, graveurs et dessinateurs”
La moartea artistei Ionel Jianu scrie în „Lupta” nr. 184 din mai 1992:

„Zoe Ricci avea o personalitate bine definita, intransigenta, voluntara, care nu admitea nici un compromis. Pictura ei nu era bazata pa armonii de soc, ci pe acorduri fine, nuantate, palide, care reflectau propria ei realitate. Zoe Ricci a fost o artista adevarata, care nu s-a bucurat de rasunetul si succesul meritat, pentru ca n-a înteles cerintele de publicitate ale societatii de consum, ci a trait în singuratate, în tacere si s-a stins ca o soapta în amurg”

Zoe Ricci, Le chateau de Marcilly

Zoe Ricci, Notre Dame, Pastel

Zoe Ricci, Sinaia, Pastel, 1950

Zoe Ricci, Paris, Pastel, 1969

„Deceniul prabusirilor (1940 – 1950) vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilor români între legionari si stalinisti” Mihai Pelin Ed. Compania 2005.
(2) Revista Lumina si Culoare a însemnat un moment important în viata artistica a epocii.
(3) „Paris dans le particulier” de Rodolfo Vitone, „Corriere Mercantile”, 3 mars 1970.

MARIO RICCI (Biographical note)

Retrospectiva de peisajii – Mario Ricci, Italy Retrospective of Lazio Landscapes.
Romanian-born Mario Ricci comes from a prominent family of architects, painters and leaders of the intellectual and cultural set of the 20th century Romania.
He distinguished himself in his career as a Civil Engineer with outstanding projects in Germany and the Middle East. His works as an amateur painter is part of a family tradition which includes his late paternal aunt, Zoe Ricci and step grandfather Dimitrie STIUBEI (1901-1986), both of whom died in exile.
Early in his artistic career Mario Ricci worked in the atelier of his grandfather on large official commissions in Tulcea and elsewhere, After his move to Germany Ricci had made several copies after great masters as a means of acquiring different artistic skills (see his copies after Monet and van Gogh).

"Cappella del Vecchio Cimitero", Mario Ricci, Pastel

Mario Ricci, "Campagna Sinese", acryl

Mario Ricci, "Castello di Sorano", Pastel

Mario Ricci. "Vista dal Capo Terzo", oil

Mario Ricci, Woodland Landscape after van Gogh

Mario Ricci, Landscape after Monet

Mario Ricci, Landscape after Monet