Centre for Romanian Studies

Centre for Romanian Studies header image 1

Letter from Germany – Scrisoare din Germania (I): the Tragedy of Romania

September 28th, 2012 · 5 Comments · Diary, OPINION, PEOPLE

Letter from Germany – Scrisoare din Germania: the Tragedy of Romania

Dear Mircea,
I promised to relate my Romanian experience, yet I would not know where to start: on one hand it was pleasant, yet on the other it was quite sad. In spite of all the effort aimed at reaching the projected goal, the country has not attained the intended standard. True enough, one can find everything one desires, the shops are bursting with goods and it looks as if the standard of living is comparable to that in the West, but this is as far as it goes – the people have not changed an iota, in fact they have stagnated, taking advantage of a civilization somehow offered on a silver plate, out of the blue, as if it was normal. It is not unlike a bunch of lazy monkeys, perched on trees, in the jungle, spending the whole day eating all bananas within their reach. Describing the manner in which these people live is beyond belief, as their sole (existentialist) concern boils down to eating well, drinking well and above all not exerting themselves with too much work.
I have never ever seen so much misery in a place where, given the resources at hand, there ought to be good order. Wherever you look there are luxury goods mixed with paraphernalia of poor taste, miserable goods. I have seen bare-feet, unwashed peasant farmers, in their horse-drawn wooden carts, busy talking on their cell phone; I have seen rural folk, who were exhibiting to all and sundry their newly- acquired luxury car, displayed on the back of a rusty lorry, which they were conveying, just to show off to the rest of the world to marvel at… I have seen hundreds of stray dogs curled up, asleep in the middle of the highway… In downtown Bucharest, I had seen hovels whose windows were covered with hanging tee shirts, or pyjamas, for lack of curtains… I have seen top-notch luxury malls with their ubiquitous uniformed security guards, only to discover, round the corner, people begging in the street.
In the countryside, I walked the main streets of villages covered in thick dust and boulders… I have seen sanitary installations, which were at least seventy-years old… I sat at dining tables laden with foodstuff, yet covered in shoals of flies, which cut my appetite… I cried my eyes out seeing the destitute elderly villagers, seated in the doorways of their rural homes, looking forlorn as the world went bye… I would have liked so much to fathom out what thoughts were visiting their vacuous faces… as the darkness enveloped their cottage, I would have liked to find out what they were doing in the evening, what were they thinking of, the next morning, as immediate prospects were fading fast, biting the dust of their farmyard… I tried to help as much as I could, I bought washing machines, clothes for the children and sundry goods needed in every household, but, as I said, it felt like a bottomless pit.
By contrast, the grandomania of the nouveau-rich, of those who made it overnight, was quite unbelievable. There are so many Romanians who work abroad only to return home playing a game of one-upmanship. In the outskirts of Bucharest they build for themselves some horrible, if pompous villas, which are completely out of kilter with the traditional rural abodes of their neighbours, living in cottages built of clay mixed with horse manure and straw, with whitewashed walls under a tilted roof, not unlike some old people seated on a bench, for a natter. The once bucolic rural atmosphere is completely ruined, yet to cap it all, in some of these farmyards, where such villas look out of place, one could discover, by looking through the iron fence, a wooden cart next to a malnourished cow, trying to graze next to a pile of broken bricks.
The overall impression I got is one of a journey into the past, yet one intermingled with the future, an odd mixture of social scales, a motley palette of a nation, which, in my opinion, will never have a chance of getting very far, at all, just because the discrepancies are too great to smooth over. How could one convert some innocent old woman to the benefits of a new century, when she crosses herself to chase away the evil eye, each time you take her picture and show it to her on the screen of your cell phone?
Yet it is for this very reason that I understand and feel compassionate for those who live in a world of their own, a hundred years ago, as opposed to the present-day wheeler-dealers, replete with underhand, dirty tricks, trying to put this country on the rack. Unfortunately one feels hopeless attempting to do anything to forestall this contrast, a failure which gives overall a painful sensation.
As you can see, after returning home to Germany, I am still haunted by the Romanian realities left behind. Yet, as I wake up, in the middle of the night, thinking that I was still there, I feel absolutely hopeless, unable to find a solution…
I trust I have not bored you stiff with my story, as, on the whole, my re-immersion in the Romanian reality, as it is, was worthwhile and perhaps long-overdue, after all these years.
Love,

Magda

Draga Mircea,
Ti-am promis sa-ti povestesc cum a fost in Romania. Nu stiu cu ce sa incep, a fost pe de o parte frumos dar pe de alta parte trist, tara asta cu toate sfortarile pe care le depune nu a ajuns inca acolo unde ar vrea sa fie. Este adevarat ca gasesti orice doresti, magazinele sunt pline, nivelul de consum este la fel ca cel din tarile occidentale dar asta este totul. Oamenii au ramas aceiasi, de fapt ei au stat pe loc profitind de civilizatia adusa ca si cum este de la sine inteles. Trebuie sa-ti inchipui niste maimute lenese agatate de crengi, si care savureaza toate ziua bananele care le stau sub nas.
Felul de a trai al oamenilor este de nedescris, singura lor grija este sa manince bine, sa bea si sa nu faca prea mult. Nu am vazut nicaieri atita mizerie intr-un loc unde comparativ cu mijloacele pe care le au ar trebui sa fie ordine. Totul este o invalmaseala de lucruri de lux amestecate cu lucruri mizerabile si de prost gust. Am vazut tarani in caruta in picioarele goale si murdari dar care vorbeau la celular, am vazut oameni care isi purtau masina la plimbare intr-un fel de camioane ruginite ca sa vada lumea ce au, am vazut sute de ciini fara stapin care dormeau in mijlocul strazilor, am vazut in centrul Bucurestiului cocioabe care in loc de perdele la ferestrele sparte aveau tricouri sau pijamale,am vazut magazine luxoase pazite de politie iar afara stateau cersetori la marginea strazii. Am fost la tara si am mers prin praf si bolovani, am vazut closete(in adevaratul sens al cuvintului) care existau acum 70 de ani, am stat la masa cu sute de muste dar masa era intotdeauna plina de mincare incit imi trecea foamea, am plins de mila batrinelor care stateau resemnate pe prispa si tare as fi vrut sa aflu ce gindesc in momentele cind priveau in gol, as fi vrut sa stiu ce fac seara cind ziua se stinge, ce gindesc a doua zi cind perspectivele lor inexistente se topesc in praful din curte. Am incercat sa ajut cit am putut, am cumparat masini de spalat, haine pentru copii si maruntisuri necesare unei gospodarii dar dupa cum ti-am mai scris, este un sac fara fund…
Grandomania celor care « au ajuns », care s-au îmbogatit, este de neinchipuit. Sunt foarte multi cei care lucreaza dincolo de granitele tarii si care se intorc cu bani si cu dorinta de a avea ceva ce altii nu au. In felul acesta isi trintesc vile si case oribil de pompoase in afara Bucurestiului, case care arata ridicol intr-un sat unde bastinasii ramasi traiesc inca in casutele lor construite din lut si balegar, vopsite cu var si cu acoperisurile aplecate ca niste babute la taifas. Privelistea altadata atit de frumoasa este distrusa iar culmea este ca si in aceste curti unde casele se simt stinghere, vezi la gardul din fier forjat o caruta linga o vaca slaba care incearca sa pasca printre mormanele de caramizi sparte. Ce-ti pot spune mai mult, a fost un pelegrinaj in trecut trecind prin viitor, un ciudat amestec de stari sociale, o coloratura a unui popor care dupa parerea mea nu va avea niciodata sansa sa ajunga prea departe tocmai din cauza ca discrepantele sunt prea mari. Nu poti nicicind sa convertezi o babuta nevinovata la civilizatia secolului nostru, cind ea isi scuipa inca in sin cind ii faci o poza pe care imediat dupa aceea i-o arati pe celular. Si exact din acest motiv am mare mila si intelegere pentru cei care inca sunt cu o suta de ani inapoi si cea mai putina intelegere pentru cei care prin smecherii, minciuni si inselatorii incearca sa duca aceasta tara cit mai jos. Din pacate nu putem face nimic dar senzatia este dureroasa.
Sunt inca sub impresiile de acolo dupa cum observi, visez noaptea si ma scol cu senzatia ca mai sunt acolo, ma simt nefolositoare dar nu stiu ce as putea face… Sper ca nu te-am obosit cu povestile mele, in general întoarcerea mea scurta in Romania a fost interesanta si poate si o lectie pe care trebuia sa o iau dupa atitia ani…
Cu drag,
Magda

Tags: ············

5 Comments so far ↓

  • Nicu

    Aveti foarte mare dreptate doar ca acolo in Romania oamenii sunt cei mai liberi, libertate pe care fiecare o intelege cum vrea: unii isi fac vile, cumpara mertzane samd in satucul ” Cucuietii din vale ” pe cand vecinul, badea Ion si lelea Marie, stau intr-o casuta de barne, se bucura de recolta de porumb, care sigur nu e modif. genetic si e sapat cu sapa, de vremea de afara, cand e soare isi fac treaba in gospodarie si cand ploua zic cum zicea ca bunicul meu ” Cand lucra D-zeu ne odihnim noi!” (cam asta gandesc taranii cand stau pe prispa si se uita-n gol). Pe ei nu-i compatimesc ba chiar ii admir. In schimb pe cei din prima categorie le-asi dori sa le mai intre si lor ceva in capatana aia mare si goala, defapt cauza mersului cu capul pe sus.
    Noi, eu sunt in Quebec si fratele in Franta, nu mai suntem liber deloc, ne aflam intr-o noua forma de comunism imperecheata cu dictatura corporatiilor si a mafiei, fara de care sunt sigur ca nu am duce-o asa de bine.
    Pana la urma omul trebuie condus si condus bine, unde este lasat liber, de capul lui, nu se va ajunge niciodata la bunastarea mult dorita.

  • Magda

    Sigur, aveti dreptate cind vorbiti de libertatea acelor oameni dar si ciinii pe strada sunt liberi si totusi privirea lor doare. Nu am intrebat niciodata un taran care sta pe prispa la ce gindeste, mi-a fost de ajuns sa le privesc miinile muncite, gurile fara dinti, picioarele prafuite ca sa mi se stringa inima. Poate ei nu sunt nefericiti cum par, poate nu si-au pus niciodata intrebarea daca este posibil sa traiesti mai usor, mai ingrijit in sensul ca-si pot permite o vizita la doctor, un comfort mai omenesc, un confort pe care poate-l vad la vecinul. Stiti, un copil sarac, nu stiu daca ati vazut privirea unui copil sarac cind se pomeneste in fata unor jucarii pe care nu le-a visat in viata lui, uimirea muta, tristetea unor ochi nevinovati, teama si neincrederea ca poate atinge ceva care nu face parte din viata lui cunoscuta. Aceste imagini sunt foarte dureroase, cel putin asa am simtit eu. Iar cei cu capul pe sus care fura din bunul poporului, care au taiat din pensiile si asa prea mici, care-si construiesc palate si transfera banii in strainatate, ei sunt de condamnat, ei sunt cei ce sug mai departe din acest singe atit de cald si primitor. Acestor oameni le trebuie o conducere care sa simta cu ei, pentru ei, din pacate toti gindesc numai la ei insusi.

  • Nicu

    Ceea ce am vrut eu sa zic este ca libertatea mult visata de noi romanii a venit, o avem acolo in Romania mai mult ca nicaiei dar la oameni, care in proportii covarsitoare inteleg gresit aceasta libertate (vile, bani, inselatorii, minciuni, samd.) nu le trebuie decat senzatia de libertate. Cum faci asta: indatorare maxima (rate la: masina, casa, …) in rest esti liber sa faci ce vrei, astfel esti ”obligat” sa mergi la servici, cumparaturi, etc. ceea ce este pana la urma un lucru bun ptr. ca iti distrage atentia de la ”capra vecinului”
    Totusi raman atras de libertatea si de independenta taranului roman, el nu are nevoie de tractor ptr. a-si ara campul sau electricitate pentru a-si face lumina pe cand noi suntem ai nimanui fara aceste ”minuni”

  • Magda

    Am inteles perfect ce vreti sa spuneti,asa este, libertatea mult dorita a ajuns si acolo numai ca, i-au pocnit pe toti pe nepregatite, nu poti dupa atitia ani de carcera sa te acomodezi peste noapte cu o libertate care-ti taie pamintul de sub picioare. Ceva asemanator s-a intimplat si cu Germania Democrata care dupa 40 de ani s-a trezit libera. Oamenii au fost pusi peste noapte in fata unei situatii care-i depasea. Astfel s-au aruncat cum s-ar spune cu capul in jos in placerile capitaliste unde cind s-au trezit erau deja la sapa de lemn. Speranta ramine in generatia tinara care s-a nascut si trait in mentalitatea libertatii, ei nu mai au nevoie de acomodare dar ce facem cu bietii batrini si cu cei care inca sunt dezorientati de aceasta intorsatura a vietii lor?
    Raminem cu speranta ca Romania isi va reveni si va fi in stare sa ajunga intr-o buna zi la un nivel de viata demn pentru toti, dar pina acolo mai este un drum greu si lung. Stim toti cit de capabili sunt de fapt romanii,si stim de asemenea ca romanii au inima acolo unde trebuie sa fie, lucru care-i deosebeste foarte mult de alte popoare , asta este un plus care mie personal imi face sperante.

  • editor

    Magda, thank you for allowing your original letter to be published AND for your considerate response to the readers who made the comment.
    Editor

Leave a Comment