Centre for Romanian Studies

Centre for Romanian Studies header image 1

David OLDROYD – Book Review: Continental Drift, Colliding Continents, Converging Cultures

February 20th, 2017 · Books, Diary, Education, Famous People, History, PEOPLE, Reviews, Science

David Oldroyd – Book Review: Continental Drift, Colliding Continents, Converging Cultures,

Constantin Roman: "Continental Drift, Colliding Continents, Converging Cultures"

Constantin Roman: “Continental Drift, Colliding Continents, Converging Cultures”

This is an interesting and charming book—even if not strictly an essay in the history of science. The dissident author studied earth sciences in Romania during the beastly Ceauşescu regime but managed to get out by attending a conference in Newcastle and never returning until after the end of Eastern European communism. Yet he remained a Romanian patriot and is presently a professor honoris causa in Bucharest, while residing with his family in salubrious Glyndebourne. Constantin Roman must, by his account, surely be one of the world’s most upwardly mobile earth scientists. Starting in England with only £5 in his pocket, by ability, persistence, and charm, and using Newcastle as a stepping‐stone, he became acquainted with the right people and obtained a scholarship to Peterhouse, Cambridge, to do a Ph.D. on the tectonics of the Caucasus

and across into Central Asia, using seismic data to identify plate boundaries and movements. On this basis, and studying areas of compression and tension, he proposed the existence of two nonrigid “buffer plates”—Sinkiang and Tibet—between the Indian and Eurasian plates. This was an iconoclastic suggestion in the early 1970s. Later, after

Sir Edward Bullard, FRS (1907-1980) celebrating Constantin Roman's Wedding at Cambridge, 1973, with Molly Wisdom

Sir Edward Bullard, FRS (1907-1980) celebrating Constantin Roman’s Wedding at Cambridge, 1973, with Molly Wisdom

getting his doctorate under Edward Bullard, Roman became an oil industry consultant and, I infer, made good money. Primarily, the book is about the madness of dictatorships and bureaucracies—and also the lovely life of a research student at Cambridge. When it came to Kafkaesque bureaucracy, the British authorities could be quite as obdurate as their Romanian counterparts: you can’t have a work permit unless you have a job; you can’t have a job unless you have a work permit. The difference, though, was that Roman could enlist support via his influential Cambridge contacts, and eventually he broke the logjam by getting an acquaintance at the Telegraph to offer him a kind of pseudo‐job . He was tenacious, resourceful, and bright, and seemingly charming to boot. It worked! Roman displayed similar qualities as a researcher. When he was well into his Ph.D. work, Bullard drew his attention to a paper emanating from Peter Molnar and his group at MIT that dealt with the same topic and arrived independently at essentially the same theory. The American paper had been refereed and accepted and was shortly to be published. Bullard warned his student that if this happened before Roman submitted his thesis he could only expect to get an M.A. So with bounce and initiative Roman dashed up to London and persuaded New Scientist to publish the main arguments of his thesis before the MIT paper got into print. This is presented as a coup, and

Constantin ROMAN, Photo taken in Bucharest, after the Baccalaureate

Constantin ROMAN, Photo taken in Bucharest, after the Baccalaureate

so it was. Roman’s Ph.D. was saved. But while that was all very well for the Cambridge “chaps,” one may wonder what the Americans thought about the matter. We’re not told. We’re not told a few other things either, particularly what happened between Roman and his first supervisor, Dan McKenzie . We are, however, told much about the delightful “lotus eaters” at Cambridge and the life there that is open to all—providing they have the right energy, brains, and charm. Roman got where he did by his ample possession of these qualities. But I wonder about Cambridge. It is the privileged tip of a huge social and economic pyramid, supported by a massive base of taxes, endowments, and, ultimately, the exploitation of third‐world lands and peoples and, formerly, of British workers. Roman knew that his home country was a mad dictatorship. He got out, and into what was then undoubtedly a better place. But what of those nameless ones today who suffocate in containers in their desperate struggle to get into Britain, or the refugees who are now incarcerated in alien detention centers in the Australian deserts? The West welcomes some, but not all. Continental Drift says nothing about such matters, but much about winning supporters through contacts, energy, and persistence


David Oldroyd

David Oldroyd

Short Bio NOTE: David Roger OLDROYD (1936 – 2014) was an Australian geologist, as well as a historian of geology and evolutionary theory. Oldroyd studied at the University of Cambridge, the University of London and did his PhD at the University of New South Wales, where he was an Associate Professor of the School of Science and Technology Studies, at the time of his death. In 1994 he became a Fellow of the Australian Academy of the Humanities. Oldroyd was Secretary General of the International Commission on the History of Geological Sciences  (INHIGEO) (1996-2004) and was  thereafter its Vice President. He was President of the Australasian Association for the History, Philosophy, and Social Studies of Science.  He was a corresponding member, and in 2008 a full member, of the International Academy of the History of Science in 2002. In 1994 he was awarded the Geological Society of London’s Sue Tyler-Friedman Medal for the History of Geology, and in 1999 the Geological Society of America History of Geology Award. He spent many years as editor of Earth Sciences History, and was the author of many important works on the history of geology.


→ No CommentsTags:····················

Constantin ROMAN, Londra – Sfidarea Idiocratiei sau Breviarul unui Neconformist

February 18th, 2017 · Books, Diary, Diaspora, Education, Famous People, History, International Media, OPINION, PEOPLE, quotations, Science

Constantin ROMAN: Deriva Continentala

Constantin ROMAN: Deriva Continentala


“Sfidarea Idiocratiei sau Breviarul unui Neconformist”
(Observatorul Cultural, Canada):


Nota: Traducerea unui extras din versiunea romana a cartii aparute in limba engleza sub titlul:
Continental Drift – Colliding Continents, Converging Cultures



Printre bursele de doctorat afisate la avizierul de la School of Physics, din Newcastle, era si un anunt pentru o bursa la catedra profesorului Tuzo Wilson de la Toronto.
Ei, Tuzo era un savant de renume mondial cunoscut pentru conceptiile lui de pionierat in domeniul Tectonicii Globale. El era acela care a introdus pentru prima data, la inceputul anilor ‘60 modelul faliilor transformante din Oceanul Atlantic care erau definitorii in mecanismul de reconstructie al acestui Ocean si explicau de fapt deriva continentelor.
A fi facut parte din echipa lui Tuzo Wilson de la Toronto ar fi fost, intr-adevar un lucru exceptional, chiar greu de imaginat: era ca si cum l-ai fi apucat pe Dumnezeu de picior! Mi-am exprimat interesul si cum am trecut de primele stachete ale acestui concurs am fost avertizat sa fac neintarziat o cerere pentru a obtine viza canadiana. Anticipam si eram pregatit psihologic ca cetatenia mea romana si pasaportul roman vor complica lucrurile, dar fara indoiala trebuia sa incerc.

In timpul uneia din intilnirile regulate pe care le aveam la Royal Society, am profitat ca sa trec si pe la Canada House, care era in buricul targului, la doi pasi de Trafalgar Square.
Cum Profesorul Tuzo Wilson era unul din cei mai cunoscuti geofizicieni, cu o reputatie internationala, imi inchipuiam ca viza canadiana pentru obtinerea unui doctorat sa fi fost doar o formalitate. Mai mult decat atat, in imaginatia mea, Canada era invaluita de un vis romantic, inca de la varsta de 24 de ani, cand, fiind student in anul patru la Universitatea din Bucuresti, am publicat in “Contemporanul” o recenzie despre o carte de calatorie in Canada. Autorul, evident, era un rus, pentruca putini romani calatoreau in strainatate pe vremea aceea si cei care o faceau erau semidoctii partidului – oamenii ‘de incredere’ ai regimului comunist! Restul populatiei trebuia sa se multumeasca sa voiajeze doar prin imaginatie. De altfel, ca sa imi fac bani de buzunar, la Bucuresti, mai scriam asa-zise “impresii de calatorii“, complect fictive, prin Danemarca, Scotia sau Sicilia, care erau inspirate din surse secundare.
Deci, asa cum se stie, in Romania anilor ’50 si ’60 nu se putea vizita strainatatea, altfel decat prin interpusii regimului, care ne dadeau, cu lingurita, impresiile lor ‘principiale’, interpretate in cel mai bun spirit al luptei de clasa si al spiritului ideologic… De fapt, in subconstientul meu, publicand articolele de “voiaj in Occident” simteam ca aveam o misiune de a promova in Romania niste valori la care nu aveam acces altfel.
Imi amintesc ca onorariul primit de la “Contemporanul” pentru recenzia canadiana mi-a permis sa-mi cumpar o noua pereche de pantofi, la care jinduisem poate de un an, sau doi.. Nu era un lux, era o necesitate pe care salariul de inginer al tatalui meu nu o putea oferi in Romania anilor ’60. Acum aceiasi pantofi ar fi urmat sa ma poarte spre tara despre care am visat, ca un covor fermecat, niste pantofi fermecati. Aceste ganduri m-au umplut de sperante tineresti cand am trecut, la Londra, pragul de la “Canada House” din Trafalgar Square.

Deci, in momentul acela fatidic, cand am pasit in acea institutie, aveam impresia unei candidaturi solide, chiar beton. Asta pentru ca mai aveam in mintea mea si alta legatura afectiva cu aceasta tara, care erau chiar traducerile mele din poezia canadiana. Cum Romania lui Ceausescu era interesata de achizitia unui reactor nuclear pentru centrala electrica de la Navodari, in urma unei schimbari de strategie politica, in 1966, au fost a stabilite relatii diplomatice cu Canada. Ca rezultat al acestor noi legaturi diplomatice, orice subiect canadian era la ordinea zilei – ziarele erau obligate sa reflecte aceasta ‘sarcina de partid si de stat’ (oh, yes!) si sa scormoneasca ori si ce fel de subiect pe aceasta tema – Din pacate, datorita izolarii culturale si politice in care traiam nu se prea gaseau surse in afara cercului restrans de politruci care s-ar fi dus in ‘misiune’ prin Canada…

Si asa s-a intamplat sa fiu, la cei 25 de ani care ii aveam, singurul ‘expert’ disponibil din tara cu ceva cunostiinte despre literatura acestei tari. Asta pentru ca la examene, care le pregateam uneori in sala de lectura a Bibliotecii centrale Universitare, in loc sa citesc cartile de specialitate ma lasam tentat de alte volume, complect in afara subiectului central: era o practica periculoasa pentru care aveam sa platesc pretul repetarii unor examene. Dar aceasta conta mai putin pentru mine, fata de placerea, ne mai pomenita, de a ma fi instruit in cultura altor tari, la care nu aveam acces decat din putinele carti in engleza sau franceza care mai treceau cenzura in Romania de atunci.

Jean-Guy PILON

Jean-Guy PILON

Publicarea articolului meu mi s-a parut un eveniment major, mi se alocaseluceafarul un sfert de pagina in “Luceafarul” (“Din poezia Canadiana: Jean-Guy Pilon si Miriam Waddington”, Luceafarul, 9, 8, (199), 6, Bucuresti 1966).
Impresia mea era colorata de faptul ca la acea vreme “Luceafarul” reprezenta, impreuna cu “Contemporanul” un fel de “Olimp” al intelectualitatii Bucurestene la care multi aspirau, dar putini erau alesi: era un fel de recunoastere a aspirantilor. Inutil de adaugat, cumetriile de acum 40 de ani, ca si acuma, pe valea Dambovitei, erau feroce, dar eu, fiind un boboc neavizat, nu reprezentam un pericol pentru nimeni si aveam in plus avantajul cunoasterii limbilor straine si cunoasterea unui subiect, hai sa-i zicem esoteric.
Articolul meu de fond cuprindea si cateva traduceri din poezia canadiana, insotite de o prezentare generala. Un al doilea articol l-am oferit mai tarziu saptamanalului literar “Tomis” de la Constanta (“Patru poeti canadieni, Robert Choquette, Jean-Guy Pilon, E.W. Mandel, Gregory M. Cook”, Tomis, 3, 4, pp. 24, Constanta 1968). Ca un ‘ilustru necunoscut’ si student la inginerie, era ne mai pomenit sa mi se ofere un asemenea spatiu.
Cu al doilea onorariu primit de la Constanta pentru articolul despre poezia canadiana imi cumparasem si costumul de haine, in care aterizasem la Newcastle, dar de departe cea mai mare satisfactie a fost festa politica si bucuria secreta pe care am trait-o la publicarea in romaneste a unui anumit poem al lui Jean-Guy Pilon:

L’Etranger d’ici
(Strainul acesta)

Era dintr-o tara de corsari bigoti,
Unde inconstienta era luata drept dogma,
Nebunul drept intelept
Si imbecilul drept stapan,
Era o tara de lupte inutile
Si de ruini magnifice,
O tara mancata de viermi.
Cand a vrut sa-si strige neputinta,
Nu i s-a ingaduit sa o faca
De-abia l-au lasat sa moara.

In Romania anilor ‘60 acest poem a fost o adevarata dinamita politica. Daca ar fi fost semnata de un roman, din cauza insinuarilor politice, nu numai ca nu s-ar fi publicat deloc, dar autorul ar fi fost trimis la ani grei de temnita, sau in cel mai bun caz la spitalul de psihiatrie. M-am identificat eu insumi cu Jean-Guy Pilon si tara pe care o descria, ca fiind Romania. Scuza de a prezenta acest poem sub o acoperire canadiana a fost unica si greu de rezistat, dar, in sine, un execitiu nu fara riscuri – si iata ca reusisem imposibilul, oferind publicului Roman sa citeasca printre randuri, intr-o tara unde, asa cum spunea versul, nu puteam sa ne facem ascultati, si nici macar sa murim cu demnitate.

Exaltat de aceste amintiri vii legate de “experienta” mea canadiana, m-am indreptat intr-o stare de euforie exaltata de adrenalina, spre sectia de vize a Marelui Comisariat Canadian (the Canadian High Commissioner). Le-am explicat ca aveam nevoie de o viza pentru un doctorat in Geofizica la Universitatea din Toronto. Cu aceste spuse le-am prezentat scrisoarea profesorului Tuzo Wilson, care-mi oferea un loc de doctorand.

Receptionista de la ghiseul de imigratie era mai tanara decat mine, dar parea foarte sigura de sine. Nu a interesat-o nici scrisoarea de la Universitate, nici ca era vorba de un doctorat, ea isista in schimb in prezentarea in original a diplomelor de scoala primara, de liceu si asa mai departe, incepand sa imi citeze paragrafe intregi din regulamentul de imigratie, dupa care a adaugat in final:
–  “Vedeti Dvs, nu putem lasa pe oricine sa intre in Canada: sunt prea multe cereri! Avem nevoie doar de oameni educati: aveti baccalaureatul?”
–  “Dar vedeti, asa cum reiese clar din aceasta scrisoare, aici este vorba de un doctorat. Aceasta implica in prealabil existenta unui baccalaureat, nu?”
Ea nu parea receptiva, in timp ce ea a impins scrisoarea lui Tuzo Wilson la o parte, spunand:
– “Complectati, va rog, formularul cu toate rezultatele examenelor scolare si atasati toate diplomele in original.

Era de la sine inteles ca nu venisem in Anglia cu diploma mea de inginer si cu atat mai putin cu diploma de baccalaureat sau de scoala primara! Nu venisem cu ele, pentru ca nu anticipasem sa raman in Occident. In plus, daca la plecarea din Romania m-ar fi prins cu diplomele in buzunar, m-ar fi oprit la granita, mi-ar fi confiscat pasaportul si m-ar fi supus unui interogatoriu serios, cu urmari grave.
Prin comparatie, la Londra, toata discutia aceasta mi se parea absurda! Cum indraznea ea, aceasta ‘gagauta’ necoapta, sa insiste asupra unor detalii atat de neinsemnate, cand ar fi trebuit sa vada, de la inceput, ca eram de fapt invitat in Canada pentru lucruri mai mai mari si mai importante?
Desigur, in naivitatea mea de Roman proaspat venit in Occident, nu imi inchipuiam ca acestea erau reguli birocratice pentru care nu se puteau face exceptii.

  • – “Asculta,”am trecut eu la ofensiva: ”spui ca in Canada sunt acceptati doar oameni educati, da?”
    – “Da.”
    – “Foarte bine. Conform obligatiilor constitutiei Canadiene dumneata ar trebui sa fii perfect bilingva, sa vorbesti amandoua limbile nationale, Engleza si Franceza, da?”
    – “Da.”
    – “Acum”, am intrebat cu un zambet ironic, “Esti in stare sa vorbesti franceza?”
    – “Nu”, a recunoscut ea, “Nu sunt.”
    –  “Ei bine, atunci inseamna ca eu ar trebui sa stau de cealalta parte a ghiseului, punandu-ti tie intrebari pentru a-ti permite sa intri in Canada. Eu as avea mai mult drept sa fiu acolo decat tine.”

Am iesit furtunos din cladirea masiva, nefiind capabil sa-mi arat tot dezgustul fata de aceasta birocratie meschina.
Chibzuind afara, pe trotuar, odata ajuns in Trafalgar Square, sigur ca am realizat cine a pierdut de fapt, partida; dar oare intr-adevar asa era? Aveam oare nevoie sa ma conformez acestei crase idiotii, acestei cretine birocratii, pe care o credeam sa fie apanajul specific tarilor comuniste? Din pacate am ajuns cu greu la concluzia inevitabila, ca natia ‘imbecililor’ nu avea granite. Trebuia sa existe, pe undeva un fel de mafie internationala a semidoctilor, care ajung sa se cocoteze in astfel de slujbe pe tot intinsul globului, ceva atat de bine rezumat de imaginea metaforica romaneasca a “scroafei din copac”.


I-am scris Profesrului Tuzo Wilson la Toronto, spunandu-i ca vizita mea de la “Canada House” din Londra nu a fost un succes, din lipsa diplomelor originale. El a inteles perfect greutatile creeate de birocratie si m-a asigurat ca va face toate formalitatile de viza chiar la Toronto, ca lucrurile sa se rezolve mai usor. Intre timp mi-a dat sa completez formularele de inscriere la universitate. Printre conditiile obligatorii am observat ca toti studentii din tarile ne-anglofone trebuiau sa treaca testele Oxford and Cambridge Proficiency de capacitate la limba engleza. Care “capacitate”? Nu era engleza mea destul de buna? Nu facusem traduceri din engleza? Nu am publicat in engleza? Nu am tinut conferinte in engleza la diverse universitati? Bine, sigur ca am facut toate astea, dar trebuia sa o dovedesc, in mod practic trecand un examen, acceptand rutina de care aveam oroare. In plus, trebuia sa platesc o taxa de examen, o suma imprtanta pentru mine, iar eu traind de pe o zi pe alta, nu puteam sa ma prezint la examen. Nu puteam sa fiu convins sa ajung sa ma conformez. Si totusi chiar si bastinasii din Newcastle ma intelesesera perfect, desi ei vorbeau o altfel de engleza fata de engleza mea clasica (Queen’s English, spre deosebire de colloquial English, sau chiar de slang). Insasi ‘gasculita’ de la biroul de imigratie de la “Canada House” m-a inteles perfect de bine cand i-am dat replica. Asta inseamna ca eram capabil sa vorbesc Engleza si atunci ce mai era nevoie sa dovedesc? Pur si simplu nu puteam!

Uitandu-ma retrospectiv, sigur ca sufeream de o mandrie prost inteleasa, pornita din motive practice de lipsa acuta de bani: eram sarac lipit si singurul meu atout era tineretea, educatia si convingerea de a razbi.
I-am scris profesorului Tuzo Wilson, exprimandu-mi regretul, de a fi nevoit sa abandonez ideea unui doctorat la Toronto.
Trei luni mai tarziu in 1969, fusesem acceptat la Cambridge, la Peterhouse, cel mai vechi Colegiu din acea Universitate, fundat in 1284, obtinand o bursa la care au concurat peste doua sute de candidati si pentru care nu mi-au cerut nici diplome de scoala primara, nici examen de limba engleza:
Bine, bine, dar incidente de genul acesta au consecinte neasteptate, care iti indreapta cursul vietii pe carari misterioase:

a quelque chose malheur est bon!

Constantin ROMAN
(Londra, Martie 2006)
Ing (Geofizica Bucuresti, 1966)
PhD (Cambridge, Tectonica Globala, 1973)
Profesor Honoris Causa (U. Bucuresti – 1997)
Comandor Ordinul pentru Merit (Cultura si Democratie, Romania 2000)

Extras din “Sfidarea idiocratiei – Breviarul unui neconformist”
Versiunea romana a cartii aparute in limba engleza sub titlul:
“Continental Drift – Colliding Continents, Converging Cultures”
Institute of Physics Publishing, Bristol and Philadelphia, 2000
ISBN 0 7503 0686 6

→ No CommentsTags:················

Herta Müller – el Viaje al Premio Nobel para Literatura:

February 12th, 2017 · Diaspora, Famous People, History, International Media, PEOPLE, Poetry, POLITICAL DETENTION / DISSENT, quotations, Translations




Herta Müller – el Viaje al Premio Nobel para Literatura:

Constantin ROMAN

Constantin ROMAN

Constantin ROMAN

PhD (Cambridge)

Comandante de la Orden de Mérito (Rumania)

Consejero al presidente de Rumania (1996-2000)

Profesor Honoris Causa (Universidad de Bucarest)

Sociedad de Autores (Londres)





Herta Müller (nacido en 1953) es una opción extraña para un Premio Nobel por varios motivos, algunos de los cuales crean, necesariamente, controversia y debates calentados no sólo en Alemania, su país adoptivo, pero en Rumania también – su país del nacimiento.

El Müller es ‘extraño’ porque ella es sólo la 12a hembra para conseguir a Nobel para la Literatura en los cien años pasados: Ella también resulta venir de un pequeño y muy preocupó la minoría étnica alemana de la provincia de Banat conocido como alemanes de Suabia (Schwaben Alemán).

Además, no ya que el Premio Nobel fue dado a Solzhenytsyn que tal espaldarazo había sido concedido a un escritor que focussed en la represión bajo la dictadura en Europa del Este y por esta razón solo este acontecimiento es significativo.


Finalmente, de la perspectiva rumana, Müller viene de un país que vive mal el complejo de ser ‘un pequeño país’ (como Bélgica, o Irlanda, o quizás hasta el País vasco – Euskal Herria), poco entendido y mucho incomprendido. Al menos por su salida literaria Müller podría cambiar esta percepción: ser denominado por el Premio Nobel, pone Rumania sobre el mapa de un modo muy diferente de los estereotipos pasados, de vampiros, orfanatos, tráfico humano, pisoteando derechos humanos y más. Hoy y durante los veinte años pasados desde el final de Nicolae Ceausescu, el dictador-zapatero, doblado por sus aduladores ‘el Genio de Carpathians (ah, sí …) Rumania moderna se encuentra en los cuernos de un dilema: no es tanto COMO ENCARAR el pasado histórico de alguien y asumirlo, pero mejor dicho COMO SEPULTAR este pasado. En este contexto Müller es un alborotador porque ella pone el dedo sobre ello y encara precipitadamente aquellos en una posición para hacer un CAMBIO. aún carecen de la fibra moral para realizarlo: ¡el Müller es la muchacha que dio una patada al avispero!

Romania's German Swabians of Banat

Romania’s German Swabians of Banat


La provincia histórica de Banat stradlles ambos lados del Danubio Inferior de Hungría del Sur, por Serbia en todo a los Desfiladeros de Danubio que de conexión directa las montañas Carpathian de Rumania. Estaba durante doscientos años del mediados 16o al principio del 18o siglo el teatro de batallas feroces entre los austríacos y los turcos que casi ocuparon Viena y transformaron Hungría en un ‘pashalik’ (o provincia gobernada por un pachá de Otomano), el Príncipe Eugene de Berza de Saboya finalmente rechazó los Otomanos al Sur y el Este del Danubio pero en el proceso la población natal de Banat fue diezmada. Este hizo que la emperatriz Maria Theresa invitara a inmigrantes de Alemania, Luxemburgo, Alsacia y el valle de Rin a colonizar Banat y les dio tierra y privilegios fiscales.

Los colonos prosperaron en una tierra extranjera: ellos construyeron pueblos compactos alrededor de sus iglesias católicas y ferozmente guardaron su lengua y sus tradiciones. Hoy este dialecto que no se ha cambiado para las diez generaciones pasadas es el objeto de la disquisición académica como una curiosidad lingüística. Sin embargo a mediados del 19o siglo el Imperio Habsburg debido a la presión nacionalista de la población húngara influyente se hizo ‘una Monarquía Dual’ bajo el nombre ‘de Austria-Hungría’, Por la igualdad de derechos ganada de húngaros de este acto a aquellos de los austríacos. Por su parte los húngaros impusieron una política hosca de ‘Magyarization’ querido para hacer que el mosaico existente de minorías (alemanes, rumanos, serbios, Eslovacos, Ruthenians, Judíos) soltara su identidad. Los alemanes Suabian de Banat, como todas las otras minorías más pequeñas en la Austria-Hungría se sintieron amenazados y medio siglo más tarde, después del final de la primera guerra mundial intentado a encontrado ‘Banat alemán separado República’ alrededor de la ciudad de Timisoara (ahora en Rumania).

La suerte resistente para tal iniciativa era que los vencedores de Versailles sabían poca geografía y hasta menos historia y ellos estuvieron pensando en otras ideas. Este es como la provincia de Banat se hizo dividida entre S.W. Rumania, NE Serbia y una Hungría mucho más pequeña.


Banat-born Johnny Weissmuller as Tarzan

Banat-born Johnny Weissmuller as Tarzan


En este acontecimiento los alemanes Suabian de Banat rumano ganaron después de 1919 nuevos privilegios en el camino de escuelas de habla alemana, periódicos, publicaciones y hasta un Teatro alemán en Timisoara. Uno de los alemanes de Suabian internacionalmente conocidos en el 20o siglo era Johnny Weissmüller (1904-1984) el actor de Hollywood de fama de Tarzán y el guionista de película y director de Geza von Cziffra musicals (1900-1989).

Después de la depresión económica de los años 1930 muchos alemanes rumanos tomaron el Nacionalsocialismo como un modelo a imitar. El Hitler abrazó las minorías alemanas que viven fuera de la frontera del Reich, el ‘Volksdeutsche’ cuando sus alemanes propios y rumanos lucharon realmente en los ejércitos alemanes en el Frente del Este guardando su nacionalidad rumana.



El padre de Herta sobrevivió la guerra. Enviaron a su madre a Siberia y el resto de su familia fue desterrado a las estepas inhospitalarias y ásperas del Danubio Inferior en Llanuras Baragan. Aquí los agricultores Suabian desposeídos vivieron en chozas de barro nostálgicas del Paleolítico. Su tierra y casas fueron confiscadas y les permitieron volver al Banat y comenzar una nueva vida desde el principio sólo después de liberalisation parcial después de la muerte de Stalin, en 1953. Este es el período que marcó a Herta Müller como un niño en Rumania nacida ese mismo año. Estos tiempos son representados por el escritor en colores intransigentes:

En mi familia cada miembro vivió su vida privada interior como a una isla. Éstos eran los años 1950, durante el estalinismo, que vive en este pueblo aislado, cuya avenida central no tenía ningún asfalto para tomarnos a la ciudad, Aún a pesar de este aislamiento nuestro pueblo no era una especie de reserva natural no podía ser inmune de las incursiones de política. Aquí tres o cuatro activistas políticos guardaron en el control el pueblo entero. Ellos llegaron de la ciudad. Ellos sólo graduaron y fueron enviados a este pueblo dejado de la mano de Dios para comenzar su carrera como reguladores, excediendo cada uno otros en amenazas, interrogaciones y detenciones. Nuestro pueblo tenía 405 casas y 1,500 habitantes. Todos nosotros fuimos sobre nuestro negocio que vive en el miedo. Nadie se atrevió hablando de ello. Aunque yo fuera un pequeño niño demasiado poco para entender el sentido de miedo, aún la misma esencia del miedo, el sentimiento de miedo cogió mi cerebro. Todos los miembros de mi familia fueron afectados.

En 1968, cuando Müller era quince los tanques rusos entraron en Checoslovaquia para reprimir la lucha de Czechs para la democracia. En aquel punto ella sintió que ella tuvo que hacer algo: entonces ella se matriculó en una organización subterránea de estudiantes de habla alemana, Aktionsgruppe Banat en que pronto se infiltró el Securitate. Detención entonces seguida, interrogación y vigilancia constante. El canto de canciones tradicionales alemanas y la lectura de la literatura alemana se hizo actos dignos de sospecha y reprimenda por los servicios secretos. A partir de aquel momento en Müller permanecido en la pantalla de radar de Securitate. Finalmente ella se graduó de la Universidad de Timisoara para hacerse un profesor, Pero cuando Securitate quiso que ella se matriculara como un colaborador ella rechazó y perdió su trabajo y con ello su sustento:

Un día, en el camino al peluquero, alguien de repente me agarró al brazo: era un policía que me tomó al sótano de un bloque de viviendas cercano, donde tres hombres están al acecho para mí. El que quién pareció ser el jefe me acusó, entre otros, de ser una prostituta de estudiantes árabes y que yo lo hacía para ser pagado para en la clase para cosméticos (* bajo productos de belleza de comunismo considerados no esencial eran ausentes de tiendas). Contesté que yo no conocía a ningunos estudiantes árabes a los cuales él replicó esto si él quisiera a él podría encontrar veinte estudiantes árabes declarando contra mí. Entonces el policía delgado abrió la puerta para soltarme y lanzó mi carnet de identidad en la tierra Cuando me doblé él me dio una patada con fuerza en la espalda: me caí confrontan en la hierba, detrás de algunos arbustos. Vomité como un perro, sin levantar mi cabeza.


The Romanian Parliament, built by Communist Dictator Nicolae Ceausescu on the ruins of Historic Bucharest.

The Romanian Parliament, built by Communist Dictator Nicolae Ceausescu on the ruins of Historic Bucharest.

Sin embargo, Ceausescu necesitó el dinero difícil del Oeste para sostener sus proyectos de faraón, entonces algo tuvo que ceder el paso: la exportación de Judíos y alemanes en los años 1960 y años 1970 se hizo muy lucrativa: estas dos minorías eran la materia útil que trajo una fuente estable del dinero difícil a la economía comunista quebrada. El Suabians, traído al borde de desesperación y desposeimiento, tomó su posibilidad y dejó sus casas ancestrales después de vivir durante 300 años en Banat. ¡El destino para su ‘tierra prometida’ no era siempre Alemania Occidental, nunca Alemania Oriental! Una vez que Müller y su marido solicitaron para dejar Rumania su casa fue confiscada y ellos tuvieron que pagar 12,000 Marcos Alemanes (concedido por el Gobierno Federal alemán) para obtener papeles apátridas y un visado para dejar Rumania para siempre. Su equipaje fue limitado con 80 kilos por persona. Pareció a la trata de esclavos del 18o siglo de África más oscura, salvo que este pasó en el corazón del 20o siglo Europa. Una comunidad de 300,000 Suabians fue reducida a 75,000 sobre todo mayor. Incluso más dramático era el caso de la minoría de Saxon German mucho más grande de Transylvania, que se instaló Rumania desde el 13o siglo. Siendo despoblado la mayor parte de los pueblos sajones fortificados hoy están en un estado desesperado del mal estado, comparable para las ruinas de un Imperio romano derrumbado.

La reducción de la comunidad judía era aún más dramática de sólo bajo un millón antes de la Segunda Guerra Mundial abajo a unos miles. Lo que la dictadura del General Antonescu no logró antes de 1944 Ceausescu hizo un éxito de ello. Las minorías griegas y turcas incluso más pequeñas que ascienden a unos miles de familias también se marcharon aunque ni Grecia ni Turquía asistiera con el dinero efectivo para pasaportes que tuvieron que ser pagados en cambio por familia rica y amigos en el extranjero. Sólo las minorías rusas y ucranianas no tuvieron dónde más emigrar a, cuando la situación en sus países no era mucho diferente de esto en Rumania. En cuanto a los rumanos ellos tuvieron que cerrar y aguantarlo: ellos hicieron, a excepción de unos arrebatos de la desesperación por mineros de carbón y los trabajadores de una fábrica de tractor y del rumano ‘Carta 77’ firmado por un pequeño número de la gente a quien dieron oraciones ásperas.

Claramente en Rumania de Ceausescu Herta el Müller no tenía ninguna otra opción que afiliarse al Éxodo. Su decisión de dejar su país de origen no era fácil cuando le trajeron al borde de desesperación: para ella esto era una materia de la supervivencia física. Ella no era ningún ‘refugiado económico’ ella era un refugiado político – un ciudadano rumano de la reserva alemana que fue perseguido para sus valores morales y su resistencia obstinada a la dictadura. En las susodichas circunstancias era inevitable que, cuando ella dejó Rumania, Müller de 35 años tomara con ella no sólo 80 kilos prescribidos del equipaje pero ella pasó de contrabando un invisible la maleta aún mucho más pesada de memorias dolorosas de la represión bajo la dictadura.


The Land of Green Plums

The Land of Green Plums

Es por lo tanto poco sorprendente que las novelas de Herta Müller que ella llama ‘la autoficción’ representan su vida en Rumania en una persona de color de lengua por el dolor del exilio:

Canté sin oír mi voz. Me caí de un miedo lleno de la duda en un miedo lleno de la certeza absoluta. Yo podría cantar el modo que el echar agua canta. Tal vez la melodía vino de la mi demencia de abuela de canto. Quizás yo sabía melodías que ella perdió cuando ella perdió su razón. Quizás las cosas que están en barbecho en su cerebro tuvieron que pasar a mis labios.

(Herta Müller, la Tierra de Ciruelos Verdes)

Pronto la rebelión sorda de ser obligado a dejar Rumania viene a la superficie:

Deseé que [mi interrogador] llevara un saco con todos sus muertos. Deseé que su cortado – del pelo oliera como un cementerio recién segado siempre que él se sentara en la barbería. Deseé que sus delitos apestaran cuando él se sentó en la mesa con su nieto después del trabajo. Que el muchacho fuera repugnado en los dedos que lo alimentaban pastel.

(Herta Müller, la Tierra de Ciruelos Verdes)

y otra vez en una de sus entrevistas ella recuerda ‘la lengua de la inocencia’ usado en el pueblo de su infancia:

En el pueblo donde fui criado, no había ningunos rumanos. Sólo aprendí el rumano en la escuela, como un idioma extranjero … En Timisoara la palabra escrita en el dialecto Suabian coexiste con el medio de comunicación (rumano). A estas dos lenguas uno añadió la lengua de madera del partido comunista, que secuestró la locución para su propia ventaja. De ahí nuestra vigilancia suma ejerció para evitar usar palabras o conceptos en nuestro vocabulario, que fueron manchados o adulterados por la ideología política. Para describir nuestra realidad estábamos constantemente en la búsqueda de una lengua inocente.


Su adaptación en Berlín – un lugar muy diferente de su pueblo natal de Banat o hasta de Timisoara no era fácil: había misma lengua que la separó de un alemán Metropolitano. Los Suabians eran presuntos para decir:

Estamos bien en todo excepto en el hablar del alemán estándar.

Indudablemente cuando una mujer culta Herta dejó de lado tales diferencias, aunque su acento, su ‘vocabulario de la inocencia’ forjado durante los días de dictadura dejara una huella en su lenguaje escrito y dicho. Algunos de sus críticos alemanes acusaron su ‘estancamiento’, de ser ‘ congelado en su pasado’ porque sus novelas trataron sobre todo con los efectos de totalitarismo, más bien que circular y tratar con ‘las injusticias perpetradas en la sociedad Occidental’ …Pero sus voces pronto se hicieron una minoría una vez que Müller ganó la reputación internacional y la aclamación. Sin embargo, el choque entre este escritor de exilio desarraigado del Este y la intelectualidad izquierdista del Oeste, hasta el desconocimiento por sus alemanes del mismo tipo Banat de Alemania Occidental, manipulada por Securitate de Rumania era vicioso: ‘

Sus libros deberían ser quemados y usted con ello – usted no es querido aquí.

Tales confrontaciones paralelas han sido familiares a la mayoría de los escritores de exilio rumanos sobre todo en Francia (q.v. Monica Lovinescu, Marie-France Ionesco) donde difamación ataques, sobre todo instigados por los agentes de servicio Secretos rumanos en el extranjero, fueron con eficacia sostenidos contra Paul Goma, Virgil Gheorghiu, Emil Cioran, Eugene Ionesco, Mircea Eliade o Vintila Horia. Éste fue denominado en 1960 por el Premio de Goncourt prestigioso para su Dios nuevo ah nacido en exilio (Dieu est ne en exil), Pero después de caza de brujas en la prensa francesa, incluso por Jean-Paul Sartre lo obligaron para rechazar el premio y instalarse España donde él murió en Collado Villalba en 1992. En el mismo contexto es significativo que en 1997 Herta el Müller dimitió su ingreso de Alemania Penn en la protesta contra la fusión con la antigua Penn de Alemania Oriental, renombrada para un ingreso acribillado con antiguos agentes Stasi.


Los rumanos de Rumania, todavía pesadamente impedida por sus caminos comunistas tenían otros métodos de negar a Müller su lugar legítimo en la literatura:

ella escribe en alemán, por lo tanto ella no es ningún escritor rumano …

Cuando esta lengua de madera podría sostener ya no la razón, entonces la resistencia por la omisión se hizo mucho más eficaz: para Herta el Müller fue una y otra vez cepillado por aire de todos los libros de críticas literarias o antologías publicadas en Rumania, hasta dos décadas después de la caída de Ceausescu:

Crítico literario y el presidente de la Unión de Escritores rumana: un abanico del Realismo Socialista en Literatura: sorprendido que “una mujer relativamente joven” como Herta Muller consiguió el Premio de Nob: “ella dejó Rumania tal hace tiempo”… Él se aseguró que Muller fue cepillado por aire de todas sus Antologías.

Su contribución literaria fue ignorada en el România Literar à la lista de escritores rumanos, aproximadamente 13 años después del fallecimiento de la dictadura. Ella era igualmente ausente tanto del diccionario de cuatro volúmenes de escritores rumanos como del último compendio del rumano desterró a escritores. Este es, indudablemente, la pérdida de Rumania, porque la ficción de Müller es profundamente arraigada en el suelo rumano e historia sociopolítica rumana. De todos modos, hacia 2005 su éxito resonante en el extranjero no podría ser ya no ignorado y en 2005 y aproximadamente 18 años después de que ella dejó Rumania, ella era feted en Bucarest, donde ella hizo una reaparición con la traducción en Editura Polirom de Este sau nu este Ión. A pesar de este ejercicio en la reparación de cercas con el pasado Herta el Müller tiene un sentido agudo de la realidad, como demostrado en su artículo publicado en Tagesspiel del 17 de julio de 2008, que es repetido por la Frankfurter Rundschau:

Esto es un escándalo que Rumania propone como sus representantes (en Alemania) dos personas quien durante la dictadura eran colaboradores de los servicios secretos.

Ella es afiliada en su protesta por el escritor Richard Wagner que añade:

Cuando pasó antes en el pasado continuaremos a hablar de un diálogo Este – Oeste entre idiotas útiles e informadores de servicios secretos, sobre intercambios culturales así como sobre tendencias e investigaremos métodos. Todo como si nada había pasado, como si nada importó. Completamente el contrario esto importa realmente muy tanto en Alemania como en Rumania. Uno ha comenzado apenas a entender el pasado que uno se cae la víctima con la amnesia. La democracia permanece indefensa siendo negado una plantilla de verdaderos valores de referencia.

Tales métodos extraños de designar a los escritores de un pasado político dudoso y moralidad a posiciones de perfil altas en Europa, si, en diplomacia o cabezas de Institutos Culturales (el equivalente de Instituto Cervantes, el Goethe Institut, o el Institut Francais) o hasta a ‘los Cursos de Verano de la cultura rumana en el extranjero es todavía posible hoy porque la Cabeza del Comité Cultural en el Senado rumano es un antiguo poeta de Corte de Nicolae Ceausescu, la cabeza de la Unión del Escritor rumano estaban bajo la dictadura un escritor aprobado acertado bajo Gheorghiu-Dej y Ceausescu. La cabeza del Instituto Cultural rumano en Bucarest debido a la promoción de tal gente vino bajo la crítica directa de Herta Müller quién le pidió dimitir. Para él este no era un error de juicio esto era un modelo la consecuencia de que levanta más preguntas fundamentales sobre su propio verdadero orden del día y fibra moral.

Algunas personas dijeron que:

‘en Rumania Herta el Müller es conocido más como un disidente más bien que un escritor’

Seguramente, si sus libros son rechazados la publicación por redactores en Bucarest, si ellos no son marketed después de que ellos son publicados, si ella es tratada como:

‘un escritor de menor German, escribiendo (sobre todo) en alemán, recibiendo premios literarios sólo en Alemania’,

¿quién es culpable?

Paul Goma

Paul Goma

Paul GOMA, París desterró al escritor y el disidente anticomunista se cayó asqueroso de Ceausescu para publicar una versión rumana de la Carta 77: ¡él nota que Herta Muller nunca apoyó sus acciones, nunca firmó la Carta – Él también dice que él publicó la misma clase de libros en Alemania como ella hizo, pero diez años antes!

Peor de todos modos, Paul Goma, el París desterró a escritor anticomunista e iniciador de ‘la Carta 77’ (sí había un con una docena de firmas en ello) se queja:

¿Escribí libros en Alemania antes Herta Müller … Por qué no escribió ella un libro sobre la vida de su madre en gulags soviético? ¡Por qué no tiene ella firmó la Carta 77 entonces ella era 24 años mayores de edad, bastante viejo para entender!

Mientras tanto el pueblo dejado de la mano de Dios de Müller de Banat ha perdido toda su población alemana se liquidó el Danubio por Ceausescu para tener entonces se restablecen en Alemania Occidental. Este pueblo es poblado de nuevo ahora por campesinos rumanos que, oyendo las noticias, preguntaron:

Hora, the Round Folk Danse, etching by Theodor Aman

Hora, the Round Folk Danse, etching by Theodor Aman

¿Cuál es este Premio Nobel como?

Cuando dicho esto era un Premio literario que concede a un millón de Euros, ellos eran rápidos para preguntarse:

¿Qué está en para nosotros?

¡Ellos pueden preguntar bien, en efecto! Si los cerdos tuvieran alas …

Entre los círculos literarios enrarecidos y ensimismados de Bucarest las noticias los sacudieron como un rayo, entonces ellos ponen una cara valiente, a regañadientes:

Por supuesto estamos contentos ver que un escritor tan joven consiguió un premio

dice Nicolae Manolescu, el presidente de la Unión del Escritor rumano que disfrutó de cuarenta años dichosos de la carrera acertada bajo una dictadura Estalinista. ¡El Gerontocracy en Rumania todavía cede el poder tremendo y para ello Herta de 56 años es ‘demasiado joven’ y habrá haber tenido que esperar en Rumania un muy mucho tiempo antes de que ella consiguiera un poco de reconocimiento, hasta que las vacas vinieran a casa! Compasión de la que ella se fue de Alemania, donde las reglas son diferentes de Rumania, por otra parte, seguramente, ella se habría hecho ‘uno de us’, ‘un escritor prometedor, es decir talentosa, pero no reconocida por el resto de mundo. De todos modos, dirigimos el uno al otro con aquel título cortés ‘del Maestro’, pero en conjunto somos relegados por el resto del mundo al estado de ‘illustrious’ desconocido. Todos los rumanos jóvenes lo saben perfectamente y en la primera oportunidad ellos votan con sus pies – un millón bajo la dictadura y más varios millones, ya que pegaron un tiro a Ceausescu, ahora vivir en el extranjero.

Mientras tanto, en la Feria de Libro de Francfort, el soporte rumano de 140 metros cuadrados es malhumorado y el personal se enfurruña:

Fuimos tomados por surprise…we planeó este soporte hace tiempo, antes de que supiéramos que el Premio Nobel fue concedido

la implicación que ellos no podían cambiar nada: ellos no tienen ninguna autonomía para cambiar lo que Bucarest les dictó o sea ellos podrían arriesgar el castigo y quemar sus barcos ‘literarios’ a casa (y todos los privilegios que van con ello).

¿Todo esto para … eh … ‘Herta Quién? ¡Seguramente esto no lo vale!

Ellos no podían invitar Müller hasta a firmar los pocos libros que ellos tienen en el soporte o tal vez hasta ofrecerle un contrato, o invitar a su editor alemán a lo largo decir que something…Romania es congelado de sus viejos modos, de un urdimbre de tiempo comunista: ¡despierte Rumania!

El Müller está acostumbrado a ello y ella sabe el juego. Después de veinte años de la oposición persistente le permitieron sólo inspeccionar su archivo Securitate de Bucarest – tres volúmenes de 900 páginas con la ausencia de cachos enorme …

Curso de …of, esto era todo doctored …

ella dice. En efecto, los incidentes enteros de su vida de la persecución en Rumania fueron completamente cepillados por aire: sin hasta cualquier preocupación por ser más sutil en este trabajo de corte: tal vez esta gente es completamente insensible – ellos no se preocupan porque ellos sienten que ellos todavía tienen la ventaja en la vida cotidiana en Rumania.


buchmesse-2016En la Feria de Libro de Francfort Herta dirigió su crítica a China, mostrando a la compasión a sus escritores censurados y a los disidentes Uigur lanzados en cárceles políticas: aún más cerca a la casa, en Europa, del Cáucaso al Atlántico, ella podría encontrar bastantes causas buenas de luchar por, si ella sólo pudiera adaptarse, cuando hay tan pocos guerreros para tantas causas buenas de apoyar y a demasiados oportunistas ignorantes, satisfechos y políticos con órdenes del día diferentes:

¿Mujeres rumanas? ¿qué mujeres rumanas?

preguntado a un editor británico en la lectura de la oferta para un libro en voces de mujeres rumanas, antes de que el Premio Nobel fuera anunciado … al cual él añadió recatadamente:

¡Sólo sé tres!

¿Los Anglosajones ensimismados reconocen pocos valores fuera de su cultura, entonces no le pregunté en el cual mujeres específicas él estuvo pensando? En cambio, a propósito de un estímulo lo apunté:

¡Este es ya un principio bueno!

¡pero era en vano!

¿Ahora que él conocerá a cuatro tales mujeres en vez de tres, va al Premio Nobel de Herta para Literture cambiar la marea y poner Rumania sobre el Británico y paisaje de publicación americano? Este debería ser el trabajo del Institutul Cultural Rumano corrió de veras por Horia Roman Patapievici: pero él está lejos demasiado ocupado, cuando Muller lo indicó, promoviendo a sus amigos de ex-informador y otro personal como la Señora del romano Institutul Cultural en la oficina Parisiense que considera:

‘Escritura de rumanos en un idioma extranjero como que no es rumano’,

colgar verdadero de su vieja escritura comunista, aprendida de la propia Historia de George Calinescu de Literure rumano publicado bajo Ceausescu y pagado para por C. Dragan.

Claramente Rumania y los rumanos viven mal su aislamiento en Europa como en el resto del mundo, pero ellos tienen sólo ellos mismos para culpar para ello – Herta Müller, un diminutivo desterró a la señora, del marco delgado, cuya obstinación trastornó a tantas personas, no hizo ningunas concesiones: ella puede ser sólo una excepción. De todos modos,

ella es la muchacha que dio una patada al avispero.

¡entonces unos buenos pueden salir de ello!

En cuanto al Jurado Literario Nobel, Müller es diferente como un escritor, manifestándose

la concentración de poesía y la franqueza de prosa, representando el paisaje del desposeído.

Multumesc y Dios te bendiga, Herta: ¡sé que esto es una alta orden, pero todavía podría haber esperanza fresca para unos si no TODO el desposeído!

"Blouse Roumaine- une anthologie des femmes de Roumanie" par Constantin ROMAN

“Blouse Roumaine- une anthologie des femmes de Roumanie” par Constantin ROMAN


Más sobre Herta los Muller, el paisaje Social y Político histórico de Rumania, leen:

Blusa Roumaine, las Voces Desconocidas de Mujeres rumanas

http: // www.blouseroumaine.com

→ No CommentsTags:·············

Moving Here – A Continental’s Drift

February 9th, 2017 · Books, Diary, Diaspora, Famous People, History, International Media, PEOPLE, quotations, Reviews, Short Stories & Cameos

Constantin ROMAN: Moving Here

Constantin ROMAN: Moving Here


I had started to study English as my fourth foreign language, after German and French, which were both spoken in the family and Russian, which was compulsory at schools behind the Iron Curtain. My native language was Romanian and long before I started private English lessons I had a cartoon-like impression of the British Isles from the plays of Bernard Shaw, Oscar Wilde and Charles Dickens, from the short stories of J.B. Priestley, the fabulous novels of Walter Scott’s and from my bed side History of Architecture by Sir Bannister Fletcher. I also knew and admired Henry Moore, whose exhibition was organized by the British Council in Bucharest. When I was a student in the 1960’s I was, of course, a fan of the Beatles, although I had to keep this a secret from the Communist authorities, who regarded the Pop Music as decadent. Well, I wanted to be decadent!


… within three months of coming to Britain, I learned to down eight pints of Newcastle brown Ale in one evening …

My first contact with Britain, was oddly enough with Newcastle-upon-Tyne and I was terribly excited to be the guest of the School of Physics, where I enjoyed the privilege of a visitor’s accommodation in a beautiful penthouse. This was all the more exciting, as it was built by Sir Basil Spence an architect I much admired for his rebuilding of Coventry Cathedral. I could not understand Geordie being spoken in the pubs and did not know what a pint was and neither could I drink more than half a pint, but, within three months of my arrival to Britain, I learned to down eight pints of Newcastle brown Ale in one evening. I found the inhabitants friendly, although being called a pet took some time to get used to, given my stuffy Marxist upbringing: – well, some people were more equal then others back home.

In Newcastle I was asked by the University Librarian what language we spoke in Romania and if we had a language of our own! so, I decided to start a crusade in the form of a One-man Festival of Romania to proselytise the Geordies about the virtues of Romanian culture… This attracted the attention of Tyne Tees TV, who interviewed me live and made me, overnight, an unwitting hero, within two months of my arrival in town.


… My greatest trouble in England arose from my refusal to give up my Romanian nationality: in retrospect this may seem bizarre …

In the meantime I got very worried about my finances, as the one-pound-a-day grant was not stretching far enough, so, I applied for various research scholarships, of which I got two in Canada and the United States and a Scholarship at Cambridge. I chose the latter because I liked the architecture and the gardens. I think I got the Scholarship against intense competition, because I was quite relaxed about it, as I could not imagine in my wildest dreams that I will ever succeed in being a postgraduate student at Cambridge, so I did not take my interview seriously and felt no angst about it.

 Peterhouse, Cambridge, 17th . Chapel

Peterhouse, Cambridge, 17th . Chapel

Whilst at Cambridge I translated and published in Encounter Romanian poetry and wrote articles about Brancusi in the Cambridge Review. I also wrote the first bilingual French-English pamphlet on the History of Peterhouse, which was my College and I remembered asking my long-suffering Tutor, who was a medieval Historian: Did you wait 700 years for a Romanian to come along and write a History of Peterhouse? In my second year I was elected President of the Graduate Society and managed to obtain new privileges, one of which was to be allowed to have the Society Dinners in the Combination Room. I also discovered in the College a portrait of Dewar, a scientist whom I admired in Romania and who was relegated to oblivion in the College cellars, so I granted him a place of honor in the Grad. Soc. Common Room, where it still hangs today.


My greatest trouble in England arose from my refusal to give up my Romanian nationality. In retrospect this may seem bizarre, especially that I was menaced on a number of fronts: by Securitate operatives masquerading as diplomats, keen to end my flouting of socialist order and drag me back to Romania; by a prospective mother-in-law who refused to allow her daughter to marry me, unless I accepted British citizenship… and by officials of the British Home Office, who assumed that my desire to retain what I saw as my unalienable right of birth, my nationality, might stem from communist loyalties.

Lord Goodman (1973), by Graham Sutherland (1903-1980). Tate Gallery

Lord Goodman (1973), by Graham Sutherland (1903-1980). Tate Gallery

Afterwards Lord Goodman decided to champion my cause, writing to the head of the Home Office that I was a man of impeccable character, clearly determined to belong here and make a significant contribution to our national life.

In retrospect I hope that I discharged myself honorably of Goodman’s expectations, as I gave generously my expertise in discovering oil and gas for Britain and batting for Britain abroad, on the cultural and scientific front, especially in my native country – Romania.

The whole drift of this saga is best captured in memoirs published by the Institute of Physics Publishers, under the title ‘Continental Drift –Colliding Continents, Converging Cultures’


Constantin Roman: "Continental Drift, Colliding Continents, Converging Cultures"

Constantin Roman: “Continental Drift, Colliding Continents, Converging Cultures”



Moving Here is the ultimate online database of original sources recording the migration experience


→ No CommentsTags:··························

“Blouse Roumaine”, ou le rayonnement de la culture Roumaine en France: par Constantin ROMAN

January 30th, 2017 · Books, Communist Prisons, Diaspora, Famous People, History, OPINION, PEOPLE, Poetry, POLITICAL DETENTION / DISSENT, quotations, Reviews, Science, Translations

Matisse - Blouse Roumaine

Matisse – Blouse Roumaine ou Le rayonnement de la culture Roumaine en France

“Blouse Roumaine”, ou le rayonnement de la culture Roumaine en France:

(Plaidoyer pour la traduction en Français de l’Anthologie “Blouse Roumaine” par Constantin ROMAN – Mai 2007)

Inspirée de la toile homonyme de Henri Matisse, oeuvre exposée au Musée d’Art Moderne du Centre Pompidou à Paris, “La Blouse Roumaine” est une anthologie des Femmes de Roumanie, présentant des personnalités incontournables de la culture universelle. Cet ouvrage contient une majorité des femmes francophones – des femmes qui se sont exprimées a un moment ou un autre dans cette langue, ont écrit ou écrivent en Français, ont vécu en France ou bien y vivent actuellement, contribuant à la culture française comme professeurs, écrivains, peintres, sculpteurs, psychologues, philosophes, médecins, analystes politiques, poètes, actrices de cinéma ou de théâtre (sociétaires de la Comédie française), des femmes qui ont tenu des salons littéraires à Paris, les égéries qui ont inspiré les artistes Rodin, Brancusi, Renoir, Vuillard, Matisse, Fantin Latour, les compositeurs Chausson, Poulenc, Gounod, Fauré ou Saint Saëns et Ysaÿe, des écrivains comme Proust, Colette, Cocteau, Morand ou Anatole France et Sacha Guitry, des cinéastes comme Jean Renoir, Marc Allegret, Christian Jacques, Jean Boyer, ou Pierre Colombier et Claude Autant-Lara, des pianistes et violonistes, des chanteuses d’opéra, des ballerines, enfin, des Françaises qui ont épousé des Roumains ou la cause de la Roumanie et qui ont eu par la suite une contribution à l’histoire culturelle et politique de ce pays, des conseillères politiques, ou des Roumaines naturalisées françaises ou des Françaises d’origine Roumaine.
Le fait qu’une partie du public français ne connaisse pas ou ne saurait imaginer l’apport de la Roumanie au rayonnement de la France n’est point étonnant si l’on pense que la seule femme écrivain dont l’appartement soit minutieusement reconstitué et conservé au Musée Carnavalet de l’histoire de la ville de Paris, Anna de Noailles, poétesse Parnassienne, soit présentée comme étant d’origine “Grecque”, alors qu’elle est née – Princesse de Bassaraba-Brancovan, issue d’une famille historique Roumaine. Malheureusement, ce genre de malentendu n’est pas un cas isolé.
De surcroît, Anna de Noailles a été aussi la première femme décorée de la Légion d’Honneur. Ses obsèques à l’église de la Madeleine à Paris, en 1933, ont reçu des honneurs dont l’ampleur et la participation ont été proches de funérailles nationales.
Le prix littéraire Femina- Vacaresco “destiné à récompenser un ouvrage de valeur autre qu’un roman” est offert tous les ans, depuis plus d’un demi siècle. Sa fondatrice est une roumaine d’expression française, femme de lettres, diplomate aux Nations Unies, Officier de l’Académie Française, Commandeur de la Légion d’Honneur. Elle était, entre autres, une proche de Clémenceau et une intime de Pierre Loti, Georges Duhamel, André Maurois et Aristide Briand.
Au Panthéon, les fresques de l’histoire de France peintes par Puvis de Chavannes représentant Sainte Geneviève, patronne de Paris, ont eu comme modèle l’épouse du peintre, Marie Cantacuzène, Princesse Moldave. Cette femme a eut une influence primordiale, sur la peinture Française du 19e siècle, marquant ainsi un tournant dans la pose des modèles de peintre, donc dans la typologie, la manière et le style de la peinture, durant tout une époque, du passage du Romantisme classique de Delacroix à l’Impressionisme de la fin du 19e siècle. En 2003, le Musée du Petit-Palais a, pour sa part, fait préempter pour la somme de 29.000 € une esquisse préparatoire au décor réalisé par Puvis au Panthéon en 1874-1878, représentant l’Enfance de sainte Geneviève : c’était indirectement un hommage posthume, à Marie Cantacuzène épouse de Chavannes, qui figure dans la “Blouse Roumaine”.
La première femme jamais admise aux cours de Droit à la Sorbonne, en 1884 a été Sarmiza Bilcescu, une Roumaine (contrairement a ce que l’on a évoqué par méconnaissance ou bien par vanité nationale). Elle soutient sa thèse de doctorat en Droit en 1890, deux ans avant sa collègue française Jeanne Chauvin. Sa thèse en Droit a comme sujet “De la condition légale de la mère”. Pendant toutes ses études à la Sorbonne, Mlle Bilcescu a été chaperonnée jusque dans l’amphithéatre, d’un coté par son mari et de l’autre par sa mère – une aristocrate Roumaine:

“Comment, Messieurs s’est-elle adressée aux professeurs de la Sorbonne – vous écrivez « Liberté, Egalité, Fraternité» même à l’entrée des prisons en France alors que vous interdisez à ma fille de suivre les cours de Droit à la Sorbonne du simple fait qu’elle soit une femme?” Les hommes l’ont écouté, ont fléchi, ont réfléchi et ont fini par admettre cette formidable Roumaine, dont la présence parmi les mâles a failli provoquer une émeute: c’était le début d’une révolution qui a marqué un record européen : celui de la première femme avocate.
L’Impressionisme Français n’aurait pas été ce qu’il représente aujourd’hui (et les Musées Marmottan, d’Orsay, Giverny non plus) sans le mécénat, l’amitié, la clairvoyance et l’initiative du docteur Roumain Georges de Bellio, ami de Monet, Pissaro, Renoir, Cezanne, Manet, Sisley… Le terme même “Impressionisme” provient d’une toile que de Bellio avait achetée à Monet: ..”Impressions Soleil levant” (donation au Musée Marmottan). Aussi le fameux nu “Olympia”, peint par Claude Monet, qui a scandalisé le public parisien aurait failli être perdu si de Bellio n’avait pas initié une souscription publique afin de l’acheter “pour la nation” (la nation française, bien entendu).
Marie-France Ionesco, fille de l’Académicien a contribué énormément à la promotion de l’oeuvre dramatique de son père – le théâtre de l’Absurde – elle figure dans la “Blouse”, tout aussi comme la fille du docteur de Bellio – Madame Donop de Monchy qui a fait don de son inestimable collection de peintures (léguée par son père) au Musée Marmottan et qui a encouragé aussi le fils Monet d’en faire autant avec la donation de Giverny.
Mais, au delà des noms qui portaient jadis en France une vraie résonance, il y a bien des Roumains contemporains dont les cours sont suivis dans les Grandes Ecoles de France, dont les ouvrages se vendent dans les librairies et dont les manuscrits sont conservés à la Bibliothèque Nationale ….plus encore des femmes Roumaines dont les oeuvres se trouvent dans les expositions et les musées d’art et dont la présence est remarquée dans les salles de concert ou sur les scènes de théâtre ou d’opéra.
Si, toutefois, dans l’esprit public on ne saurait pas faire la distinction d’un nom étranger de souche Roumaine, Grecque, Russe ou autre, la raison de cette confusion serait bien comprise et la “Blouse Roumaine” serait en mesure de régler ce fâcheux malentendu.
Mais, au delà de pareilles considérations, la “Blouse Roumaine” parle aussi de grands hommes, peintres français, poètes, compositeurs ou écrivains, des époux, des amis ou des amours de ces mêmes femmes, d’hommes politiques, ou des personnages mondains de la Belle Epoque ou du Tout Paris, tous liés à la Roumanie.
L’ auteur de l’anthologie est persuadé que le public français se laisserait séduire par cette démarche francophile et francophone. Car cette tentative de dialogue culturel transfrontalier reste un acte de foi, d’une vocation encore plus Francophone que la francophonie des Français. C’est ainsi que la Blouse se transformerait en une bannière, en un cri de joie, un cri d’espoir, mais aussi un cri de guerre et un défi adressé au lecteur français… puisque dans ce même dialogue entamé, l’auteur parle la même langue, raisonne aux mêmes valeurs spirituelles – dans l’espace d’un Univers de plus en plus transparent et accessible.
Bien que la “Blouse Roumaine” garde au centre de son plaidoyer la France et la culture française, au delà des confins de ces frontières nationales, la “Blouse” dévoile aussi une dimension européenne. Dans ce cadre, les cultures italienne, allemande, espagnole, portuguaise ou anglaise gardent une place dans ce dialogue des nations à travers une trame qui développe des complicités universelles…
Pour cette raison fortuite invoquée par son aveu intime, l’auteur, Roumain francophone d’expression anglaise, prend l’Eurostar (et son parapluie britannique) afin de convaincre sinon de séduire le lecteur français de la justesse et de la valeur de cette démarche. Dans ce but peut être aucune autre citation ne saurait mieux exprimer la philosophie de la “Blouse Roumaine” que la voix de la fondatrice du prix Femina-Vacaresco, dans son discours présenté aux Nations Unies, il y a 80 ans, le 27 Avril 1925:
“ Ma voix vient d’un pays lointain et si elle parait faible c’est parce que c’est la voix d’une femme qui tremble d’une émotion imposée autant par votre présence que par l’honneur de se faire entendre. Ma voix vient d’un pays lointain et en dépit de cela, quand vous l’auriez entendue, j’espère qu’elle résonnera dans vos coeurs. Ma voix vient du sein d’une nation qui a toujours aimé et admiré la France et comme la France et souvent à travers elle, elle a rêvé de la Liberté, elle s’est promis d’accomplir une destinée splendide, en dépit de l’humeur changeante de sa fortune. Vous auriez reconnu dans ces qualités la Roumanie, terre de souffrance, de rayonnement et de bravoure, placée sur le promontoire de l’Europe contre les afflictions des hordes asiatiques, et qui, comme un phare, a été sensible a défendre la civilisation qui lui a donné son peuple et ses lois.”

Constantin ROMAN:

  •  Docteur ès Sciences de l’Université de Cambridge (1974)
  • Professeur Honoris Causa de l’Université de Bucarest (1998)
  • Commandeur de l’Ordre du Mérite (Culture et Démocratie, 2000)
  • Ancien Conseiller Personnel (1996-2000) du Président de Roumanie, Son Eexcellence Emil Constantinescu
  • Editeur, “Centre for Romanian Studies”, London
  • ex-Membre de la “Society of Authors” Londres
  • Resident a Chelsea, Londres, Grande Bretagne
  • Editeur du “Centre for Romanian Studies, London”: editor@Romanianstudies.org
  • Auteur de l’ouveage “Blouse Roumaine – the Unsung voices of Romanian Women”: www.blouseroumaine.com  http://www.constantinroman.com/blouseroumaine
  • NOTE : les liens ci-dessus ne sont plus mis a jours depuis 2003 et donc ils ne refletent pas exactement le manuscrit actuel, alors qu’ils offre un echantillon du format et de la philosophie de cette anthologie.
  • Marketing:
    Currently there is no equivalent Anthology on the market at the present time either in France or elsewhere in Europe, or North America. Note that the original text is in English while the above fragment is a rough French translation of one third of the English text, which needs further editing). As Romania entered the European Union, such publication is timely. The author worked on this manuscript for a good many years and its research is prodigal. Given the aforesaid, one would expect all University and scholarly libraries to purchase such a book and even to be recommended as a curriculum reference book.
  • Redership: The intended readership is both academic and non-academic, owing to a general public interested in politics, history, history of art, hence the key word suggested is “trans disciplinarity”. In addition there is an impressive body of primary texts (quotations) from Romanian, English and French sources (as well as, to a lesser extent, from Spanish, Italian,  German, Russian, etc). These sources will help the interested reader to go into greater detail, if he/she so wishes. There is a huge francophone market outside France or Romania, both in academic and non-academic Institutions and readerships.
    “Blouse Roumaine” is not intended as a feminist book, although it will interest feminists. However this Anthology reflects the social history of a corner of Europe through the perception and the avatars of Romanian women, who remained native, or those who took the sad road of exile.
    This anthology covers both 19th and the 20th centuries, with an emphasis on women since WWII. A number of  ‘unknown illustrious’ women, whom the author considers quite exceptional for their character, are also included, such as political prisoners, women of the maquis, who perished in the Romanian gulags, (not just the upper classes and the dispossessed, but also the less formally educated, farming, or working class women).

→ No CommentsTags:··························

Constantin ROMAN: Memoirs “Continental Drift, Colliding Continents, Converging Cultures” (extract)

January 6th, 2017 · Books, Diary, Education, History, International Media, PEOPLE, POLITICAL DETENTION / DISSENT, Reviews, Science, Short Stories & Cameos

Constantin ROMAN, Photo taken in Bucharest, after the Baccalaureate

Constantin ROMAN, Photo taken in Bucharest, after the Master’s Degree in Geophysics

Constantin ROMAN: extract din “Continental Drift, Colliding Continents, Converging Cultures”, Institute of Physics Press, Brostol & Philadelphia, 2000 – traducere în limba Română




Prima tentativă de a obţine un paşaport a fost la vârsta de 14 ani, la eliberarea primului meu buletin de identitate, când am crezut că în mod automat eram îndreptăţit să obţin un document de călătorie în străinatate. Pentru că aveam un străbunic ceh, eram nerăbdător sa descopăr familia îndepărtată din Cehoslovacia.   Aşa m-am dus la sediul central al Miliţiei Capitalei de pe Calea Victoriei şi m-am trezit într-o încăpere cu o mulţime de oameni în vârstă cu feţe deprimate, dorind sa emigreze în Israel sau America: fiind aşa tânăr am atras imediat atenţia ofiţerului de serviciu, care m-a întrebat ce căutăm acolo. Am spus ca doream un paşaport sa călătoresc la Praga.   “Mergi de unul singur?”   Pentru a da o pondere mai mare cererii mele, i-am spus că mergeam însoţit de tatăl meu, cu toate ca el habar nu avea de iniţiativa mea. “Bine, atunci roagă-l pe tatăl tău să vină el aici.” Aceasta se întâmpla în 1955, iar eu eram încă un adolescent şi aveam impresia că lumea se prăbuşea în jurul meu. M-am întors acasă năpădit de gânduri sumbre. Mi-am analizat rapid, din interstiţiile memoriei, virtuţile eventuale ale originii noastre sociale, pentru ca să pot avea o ideie de cum m-aş fi putut bucura de libertatea de a călători în străinătate, atâta timp cât paşaportul era acordat doar pe criterii de apartenenţă la o anumită clasă socială şi politică privilegiată: era evident că în familia noastră nu ne-am născut “ilegalişti”. Departe de a aparţine categoriei privilegiate de comunişti nomenclaturişti, familia noastră nu dorea să se compromită luând din mers trenul communist, ba chiar dimpotrivă, după ce ne pierdusem prin expropriere şi naţionalizare toate economiile şi bunurile mobile şi imobile, ajunsesem să fim marginalizaţi. Şansa noastră de supravieţuire nu era foarte bună, să nu mai vorbim de luxul de a fi obţinut un paşaport.


Eugenia Roman, mama mea, la 16 ani. Dupa plecarea mea in Anglia Ceausescu le-a interzis parintilor un pasaport pana cand Margaret Thatcher l-a obligat sa onoreze semnatura lui pe Tratatul dela Helsinki

Eugenia Roman, mama mea, la 16 ani. Dupa plecarea mea in Anglia Ceausescu le-a interzis parintilor un pasaport pana cand Margaret Thatcher l-a obligat sa onoreze semnatura lui pe Tratatul dela Helsinki

Mama mea Eugenia (Jeni) Velescu s-a născut în Bucureşti, în 1912 şi provenea dintr-o familie de intelectuali proeminenţi. Ea era cea mai tânără fiică a lui George Velescu şi Ana Zeliska. Tatăl ei, George, licenţiat în Drept şi Farmacie la Universitatea din Bucureşti şi-a ales să profeseze Farmacia, la sfaturile Prea-Fericitului Patriarh Miron Cristea, capul Bisericii Ortodoxe Romane, cu care era prieten. Bunicul meu şi-a început cariera la Farmacia Bruss, din Calea Victoriei, vis-a-vis de Cercul Militar, o clădire de mult dispărută. Bruss, de origine germană era furnizorul de produse farmaceutice a Majestatii Sale Regele Carol I al României. Bunicul adesea prepara reţete pentru Rege, la cererea Şambelanului Curţii, carea venea intotdeauna spunând:

George VELESCU, Presedintele Farmacistilor din Romania (Bunicul matern)

George VELESCU, Presedintele Farmacistilor din Romania (Bunicul matern)reţete pentru Rege, la cererea Şambelanului Curţii, carea venea intotdeauna spunând:

“Tinere, să iei cea mai mare seamă! Această reţetă este pentru o persoană foarte importantă!”  

Bunicul, bineînţeles, ştia, în felul acesta, că reţeta era pentru Rege, care l-a decorat, în 1906, pentru serviciile sale. Ulterior, bunicul meu a practicat cu succes farmacia, în cele din urmă ajungând să fie renumit şi sa devină Preşedintele Asociaţiei Farmaciştilor din România, editor al monografiei “Pharmacopaea Română” şi a revistei “Curierului Farmaceutic” din Bucureşti, devenind de asemenea şi unicul distribuitor al produselor farmaceutice Merck din România. Bunica maternă, Ana, se trăgea dintr-o familie Cehă din Bohemia din partea tatălui şi dintr-o familie din Secuime din partea mamei. Această ramură provenea din mica nobilime a Imperiului Hapsburgic, închistată de secole de-a randul pe o scară feudală bine definită, cu titluri si un mod rigid de adresare, care îi defineau précis pozitia ierarhică în societatea transilvană.   Născută la Bucureşti, unde a fost educată la şcoala catolică de la

Ana Velescu (nee Zeliska, 1883-1970), my maternal grandmother ca 1930

Ana Velescu (nee Zeliska, 1883-1970), my maternal grandmother ca 1930

biserica Bărăţia, bunica Ana, sau Grossnutter, asa cum o stiam, vorbea curent trei limbi străine, Franceza, Germana şi Ungara, ea fiind una dintre primele femei din România absolvente (la vioara şi pian) a Conservatorului de Muzică din Bucureşti. In timpul primului război mondial şi-a luat licenţa în Farmacie, ca să poată prelua afacerea soţului ei în timpul în care el era ofiter activ pe front, în Moldova. Fiind copil, îmi amintesc, ca şi cum ar fi fost ieri, impresionanta colecţie de artă şi biblioteca cu cărţi de artă şi biografii politice, în mai multe limbi din casa bunicilor, iar până la venirea comuniştilor, când proprietăţile familiei au fost expropriate, mă duceam la recitalurile de muzică de cameră a bunicii Ana, care se ţineau în fiecare duminică după amiază la casa ei din Bucureşti, din cartierul Mitropoliei. Personalitatea Anei a avut cea mai mare influentă asupra educaţiei mele, întâi pentru că am prins gustul limbilor străine şi de asemenea mi-a deschis interesul pentru artă şi ştiinţe.

Spre deosebire de părinţii ei, Mama mea nu a fost atrasă de partea academică, dar a fost educată să converseze în câteva limbi

Valeriu ROMAN - the author's Father

Valeriu ROMAN – the author’s Father

Tatăl meu, Valeriu Livovschi Roman, s-a născut în Bucureşti în 1906, ca cel mai mare fiu al lui Vicentiu Livovschi Roman, de profesie farmacist şi a Ştefaniei Burada, singura fiică a Preotului Constantin Burada. Bunicul meu Vicentiu provenea dintr-o familie care a servit Biserica Ortodoxa Română timp de şapte generaţii şi avea o puternică tradiţie muzicală, printre care se numără şi un compozitorul de muzică liturgică rusească si dirijor al corului dela Catedrala Ţarului din St. Petersburg. Compozitiile liturgice ale lui Grigory Lvovski continua si azi să se audă în bisericile ortodoxe. Pe linia bunicii paterne din neamul Burada au fost multi strămoşi preoţi ortodoxi, binefăcători şi ctitori de biserici şi şcoli în secolul al 19-lea, deşi printre ei au fost şi compozitori, judecători, antropologi şi polimati, printre care cel mai proeminent rămane Theodor T. Burada.   Tatăl meu Valeriu şi-a luat licenţa în chimie industrială, la Universitatea din Bucureşti în 1930 şi a început cariera în laboratoarele de chimie, a companiei de petrol Anglo-Romane Phoenix, ce avea câmpuri petroliere in valea Pahovei, o rafinărie la Ploieşti şi doua staţii de export a petrolului, la Constanta şi la Giurgiu.   Tata a fost curând promovat în funcţia de Director executiv, responsabil cu exportul de petrol, mai întâi la terminalul Companiei, de la Constanta, şi din 1937 la Giurgiu, unde m-am născut în 1941.   Când terminalul din Giurgiu a fost bombardat în 1941, tatăl meu s-a transferat la sediul central din Bucureşti, unde a devenit directorul serviciului de distribuţie şi marketing, până la naţionalizarea companiei, de către comunişti, în 1948, când tatăl meu a fost acuzat de “colabore” cu britanicii. A scăpat de închisorile comuniste numai datorita sprijinului activ al muncitorilor companiei, fiind o persoană foarte populară în rândul lor, aceştia pledând pentru absolvirea lui de presupusa vină sa “colaborator” cu executivul britanic al companiei…. In urma acestor acuzaţii tata a fost concediat şi îmi amintesc, ca până să îşi găsească un nou servici, pentru o perioadă de trei luni, copil fiind, doar de şase ani, căram în fiecare zi, cu sufertaşul, mâncarea gătită de bunica mea, la ea acasă, pentru noi, căci familia nu avea alte resurse de subsistentă, toate economiile si veniturile dela bunurile imobiliare fusesera nationalizate de regimul communist, impus de armata de ocupatie sovietica. După mai mulţi ani ca dispecer în Ministerul Chimiei, funcţie în care vizita frecvent combinatul chimic dela Târnăveni şi uzina “Taninul” din Orăştie, tata şi-a încheiat cariera ca Redactor la Editura Tehnică, din Bucureşti, unde a ieşit la pensie în 1966. Nefiind membru al partidului Comunist, numele lui nu avea voie sa apară nici măcar pe coperta cărţilor ce le edita şi şi-a terminat cariera într-o relativă obscuritate.   Totuşi, în ciuda cestei situaţii neprielnice a avut mai multe invenţii care le-a patentat, în domeniul catalizei clorurii de sodiu, în care a scris şi o carte, devenita o referinţă clasică, într-o specialitate foarte restransă.

Între timp situaţia politică şi socială din Europa Centrala şi de Est nu avea să se îmbunătăţească. Cu toate ca după moartea lui Stalin, în 1953, o oarecare destindere a avut loc, perioada în care membrii Comitetului Central al Partidului comunist care erau în guvern şi care fuseseră ‘educaţi’ la Moscova au fost îndepărtaţi – toate nume de tristă amintire pentru istoria noastră – Teohari Georgescu, Vasile Luca şi mai ales Ana Pauker, această Dolores Ibaruri a suferinţelor româneşti. Destinderea politică a fost de scurtă durată, datorita revoluţiei din Ungaria, din 1956, care a cauzat o recrudescenţă împotriva clasei intelectuale şi a “rămăşiţelor burghezo-mosieresti”. Bineînţeles, că şi noi făceam parte din această “rămăşiţă” arheologică…

Pentru o clipă, în 1956, când Ungurii s-au răsculat împotriva cizmei sovietice şi a ‘uneltelor’ ei comuniste (pentru a folosi jargonul Marxist), am sperat că vom fi fost şi noi eliberaţi de aceasta oprimare, aşa ca am lăsat-o mai uşor cu studiul limbii ruse, care era obligatoriu la scoală şi aproape că am repetat clasa a cincea. De altfel nu aveam note bune decât la subiectele ale căror profesori îmi plăceau, iar fizica şi geologia nu figurau pe această listă. Geologia era predată de o activistă de partid, care politiza orele, într-un limbaj de lemn. Ea ne-a dezvăluit, literalmente, cum “capitalişti au exploatat zăcămintele de petrol atât de repede încât nu le-au dat posibilitatea zăcămintelor de ţiţei să se regenereze….” “Când?” am întrebat-o eu – “in timpul vieţii noastre?” Nu cred ca înţelesese calamburul, căci altfel aşi fi fost disciplinat.

Bucharest School of architecture

Bucharest School of architecture

La vârsta de 15 ani, când devenisem critic asupra tuturor valorilor şi în special al preceptelor comuniste nu puteam să iau în serios geologia predată de o activistă de Partid semidoctă. La examenul de baccalaureat (sau de ‘maturitate”, cum se chema atunci) am trecut geologia la limită.   Nici nu mă interesa, pentru că, incă de la vârsta de şapte ani, aveam ideia precisă să devin arhitect, pentru care, aşa consideram eu, geologia nu avea pondere. Revoluţia Ungară din 1956 avea să aibă un efect negativ asupra selecţiei candidaţilor dela Şcoala de Arhitectură, care a început să aplice strict criterii bazate pe origina socială: în anii ’50 se mai vorbea de origine “nesănătoasă”, dar pe la sfârşitul anilor ’60, cum “construirea socialismului făcuse progrese simţitoare” (oh, yes!) acum categorisirea era doar în trei clase sociale, dintre care doar două erau recunoscute ca atare, a treia fiind doar o “pătură”: clasa muncitoare, ţăranii şi pătura intelectuală. Ori si cum fusesem “promovat” fără să-mi fi schimbat genealogia, dela “rămăşiţă”, la “clasă de origine

Bucharest Exam Test - School of Achitecture

Bucharest Exam Test – School of Achitecture

nesănătoasă”, iar acum de-a dreptul “pătură” pentru că tatăl meu, lucrând cu creierul, mai degrabă decât cu muşchii, era, deci, un intelectual (citeşte pătură). Bine, bine, dar din aceiaşi categorie făceau parte şi copiii “grangurilor” din Comitetul Central al Partidului Comunist, care tot “pătură” se voiau, după ce se cocoţaseră în copacul nomenklaturistilor, ca scroafa din poveste. Ori, din cele 60 de locuri dela Şcoala de Arhitectură, 20%, alocate pentru săraca “pătură”, reprezentau doar 12 locuri, pentru care concurenţa era acerbă, cu sute de candidaţi din toată ţara. Examenele de desen artistic şi desen tehnic erau eliminatorii si precedau faza a doua cu examenele de fizică şi matematică. Nota la desen era definită bineinteles de criterii politice, bazate pe origina socială, cu o pondere în funcţie de apartenenţa părinţilor la partidul comunist, proprietăţile naţionalizate şi altele, care nu îmi măreau deloc şansele, ba dimpotrivă Ca să echilibrez acest dezavantaj, luam lecţii particulare de fizică şi matematică în timpul săptămânii şi cinci ore de desen, în fiecare duminică. Totul a fost în zadar, căci nu aveam, prin definiţie, nici o şansă realistă de a trece de proba eliminatorie la desen, care fiind subiectivă, putea fi manipulată în funcţie de prejudecăţiile sau constrângerile politice ale exeminatorilor şi nu pe criterii obiective.

Pentru tatăl meu situaţia era clară şi atunci a inisistat să accept realitatea, ori cât de dureroasă ar fi fost ea şi să mă îndrept spre o carieră ştiinţifică: aici cel puţin rezultatele examenelor erau inechivoce şi nu puteau fi interpretate în funcţie de criterii politice. In acelasi context trebuie să nu uităm că in ponderea de admitere, un factor preponderent era si un parametru bazat pe o evaluare socio-politică a candidatului, special definită ca să minimalizeze admiterea in Universităţi a candidaţilor proveniţi din clasa intelectuală ne-integrată in randurile Partidului Comunist Român. Era ironic să mă gândesc că deşi la baccalaureat aveam rezultate slabe (chiar la limită) la fizică şi geologie, care nu ma interesau, în anul următor aveam să mă prepar pentru examenul de admitere la geofizică, la Facultatea de Geogie, a Institutului de Petrol şi Gaze din Bucureşti. Aici erau mai puţini candidaţi decât la Arhitectură, doar 5,5 pe un loc, dar cum soluţiile ecuaţiiilor erau unice, aici puteam demonstra în mod inechivoc cunostiinţele mele la Fizică şi Matematică. Tatăl meu a răsuflat uşurat să mă vadă admis la intrarea în facultate, într-o perioadă în care educaţia devenise un simbol existenţialist al supravieţiuirii, iar familia pierduse toate economiile şi investiţiile. Mai mult decât atâta, în clasa noastră socială, ca şi în toate familiile de intelectuali din Europa Centrală şi de Răsărit, ajunsesem la “sapă de lemn” si deci educaţia devenise un simbol al rezistenţei anticomuniste…

Aşa am ajuns să fiu geofizician.


Constantin Roman: "Continental Drift, Colliding Continents, Converging Cultures"

Constantin Roman: “Continental Drift, Colliding Continents, Converging Cultures”

Notă de Subsol: Extras din volumul publicat în limba engleză sub titlul:

“Continental Drift – Colliding Continents, Converging Cultures” apărut iniţial în limba engleză, la Institute of Physics, Bristol & Philadelphia, 2000,

ISBN-13: 978-0750306867

ISBN-10: 0750306866


→ No CommentsTags:·······················

“Blouse Roumaine”: Henriette-Yvonne Stahl (Mrs. Petru Dumitriu), (1900-1984), Romania, “Prisoner of Conscience”

January 4th, 2017 · Books, Communist Prisons, Diary, Diaspora, Famous People, International Media, PEOPLE, POLITICAL DETENTION / DISSENT, quotations, Reviews, Translations

Henriette Yvonne STAHL

Henriette Yvonne STAHL

Henriette-Yvonne Stahl (Mrs. Petru Dumitriu)

(b. 9 Jan. 1900, St. Avald, Lorraine, France –d. Bucharest, 25 May, 1984)

Novelist, short story writer, translator, political prisoner, Amnesty International “Prisoner of Conscience”


Petru Dimitriu

Petru Dumitriu

Petru Dumitriu:

During my prison days it was suggested – and naturally at that time I had to sign a statement to   this effect – that I must have ghostwritten Petru Dumitriu’s books such as ‘Family Chronicle’ ‘Road without dust’. ‘The Tempest birds’ and so forth. Well, it is plainly obvious that whatever one is made to sign (under duress) in prison has absolutely no truthful value. It is not me who wrote Petru Dumitriu’s books, although I do acknowledge that I had a strong influence on his literary début; in fact, the denouement and the spirit of ‘Family Chronicle’ is greatly due to me, but its authenticity and strength are the exclusive brand of Petru Dumitriu.

(Henriette-Yvonne Stahl, About the quality of illusion)



Pitesti Political Prison (Romania) - Painting (detail)

Pitesti Political Prison (Romania) – Painting (detail)

Henriette-Yvonne Stahl earned the unlikely international reputation of being the first personage of a group of three whose case was championed by the newly-founded Amnesty International to be freed as a prisoner of conscience. The other two prisoners were a Pakistani professor and the renowned Angolan communist activist Dr. Agostinho Neto (1922-1979).

Why should Miss Stahl share such peculiar attention? Simply because in communist Romania, under Gheorghiu-Dej, the witch hunt against the intellectual élite was at its paroxysm and as a result some resounding political public trials took place. Henriette-Yvonne Stahl, as a close associate of Bellu Zilber, was indirectly implicated in the Pàtràscanu trial. Besides having been born to a family with French origins on her maternal side and Bavarian roots on her father’s side, this made Miss Stahl an excellent material in the hands of the communist repressive régime.

Henriette-Yvonne’s paternal grandfather was closely associated with Lord Byron in his endeavour for the independence of

Lord Byron (1788-1824)

Lord Byron (1788-1824)

Greece. He later settled in Bucharest, where he became a naturalised Romanian. What triggered the persecution and imprisonment of Miss Stahl was the defection to West Germany of her close friend and former husband, the writer Petru Dumitriu (1923-2003), in 1960. The latter was her young protégé, for whom Stahl developed a maternal instinct, took him under her wing and eventually married him : an unlikely meeting of minds, but not of interests.

She first met the young, up-and-coming talent when she was on a jury that awarded Petru Dumitriu the ‘Filip Aderca’ Literary Prize for the best short novel published in 1945. His was a double first, for not only did he win the coveted prize, but he also swept the lady of the jury off her feet. Their marriage lasted until 1956, not a bad record considering that Dumitriu was 24 years her junior. This union marked Dumitriu’s seminal output as a writer who zealously adopted the official brand of socialist realism in literature. Among his most acclaimed social novels with an aggressive ideological message were Bijuterii de familie (Family Jewels, 1949), Drum fàrà pulbere (Road without Dust, 1951) and Cronicà de familie (Family Chronicle, 1955). These books established Dumitriu as a reliable bulwark of the communist propaganda machine and from behind the scenes Stahl helped him in this direction. Stahl’s memoirs, published posthumously in 1996, reveal that she was in fact portrayed in Dumitriu’s writings as Isabela Giurgea-Roscanu, who falls madly in love with Dimitrie Cozianu, two fictional characters in her ex-husband’s novel Family Chronicle.

Istoria Literaturii Romane

Istoria Literaturii Romane

The twist in Miss Stahl’s life, a talented writer in her own right, came when Dumitriu, who had been so close to the communist régime’s repressive machine, for a good decade decided nevertheless to defect. The Romanian Communist Party fetlt so ulcerated by his defection that it unleashed unprecedented reprisals against all members of the family. They were committed variously to forced domicile, loss of employment, incarceration in psychiatric asylums and, in the case of his infant son, sent to an orphanage (q.v. Arnàutoiu), with a ‘special tutor assigned to him (q.v Doina Jela, Cartea neagrà a Securitàtii). Although divorced from Dumitriu four years previously, Henriette-Yvonne Stahl was also implicated and imprisoned some 8 months after her ex-husband’s defection. Once behind bars she was made to sign, a statement under duress, declaring that in fact she was the real author of Dumitriu’s novels’: quite an explosive statement presenting the defector as a complete and utter fraud. This statement was published in ‘Glasul Patriei’ (Fatherland’s Voice, oh, yes!), in a vituperative article entitled ‘Petru Dumitriu – a Melodramatic Crook’, intended for the readership of the Romanian exiles. In her subsequent memoirs, published fourty years after the event, Stahl retracted the statement (q.v. quotation on Petru Dumitriu), but admits the seminal influence she had on his work.

In retrospect, one may well ask why a nice lady’ like Henriette-Yvonne would become involved with a controversial character

Le Temoin de l'eternite

Le Temoin de l’eternite

like Petru Dumitriu. Hers was a household name from a reputable family and an established writer, with all the qualities that pre-war Romania could still preserve during the sordid years of ‘proletcultism’ (a tennet of socialist realism which imposed the cult of the proletariat in all). By contrast to Stahl, Dumitriu was an unknown quantity, a rough diamond from the provinces, the young-man-in-a-hurry, ready to climb the greasy pole of the communist political establishment. This may not be the place to discuss this fatal attraction’, which the fragrant 45 year-old Stahl had for the handsome 22 year-old muscle. However, beyond this implied innuendo, which reads like the plot in one of Stahl’s own novels, there was a deeper raison d’être in this unlikely marriage: Stahl came from a has-been social class, threatened with extinction under the dictum of dictatorship. This was a handicap impossible to circumvent and one which most certainly would have curtailed her literary career, indeed her very survival, considering many of her generation (q.v. Cotovu, Georgeta Cancicov and even Florenta Albu). By contrast, Dumitriu was of the new promising generation (generatia de maine), free of social or political blemishes, untainted by the past and dedicated fervently, if over-zealously, to the new cause. Better still, Dumitriu soon became the darling of the communist party and his books represented in the Romanian Stalinist literature of the 1950’s what Das Kapital represented for the Marxist staple diet. Stahl would not have been good material for such conversion: she would not have been credible. Still she was too intelligent and sophisticated not to see the advantage of marrying the young Dumitriu. Theirs was an indomitable union; they became untouchable. The fairy tale, if there ever was one, lasted just over a decade and the fall from grace was terrible and probably very dourly experienced by both partners. Once in the Promised Land of the West, Dumitriu struggled to maintain his place among the plethora of writers, in a country very different from his own: he later left Germany to settle in France. It is hardly surprising that in the West, his fellow exiles who suffered under communism would have nothing to do with him. His purgatory was long and painful, but eventually he managed to rescue his five year-old son from the clutches of the Kafkaesque orphanage in Romania (q.v. Arnautoiu, for a similar practice).

On the other hand, for Stahl, the eight months spent in the communist jail left an indelible mark, physically and psychologically, even though she has carried this burden with dignity. Hers was an error of judgement, for which she paid dearly – the price of an eleven-year honeymoon with a young husband and, implicitly, with the communist régime. Perhaps the key to such a judgement can be found in one of Stahl’s own novels, The Pontiff, (1972):

                            We are searching for the Absolute in Infinity. We are searching for permanence, eternity, perfection in  something which is amazingly transient.

In addition to her fiction writing, Stahl was prodigiously active as a translator from English (Galsworthy, Brontë, Tagore), from French (Marcel Brion, Eugène Sue), Russian (Tourgueneff) and Japanese (Shikibuku Murasaki). Stahl not only translated other authors from French, but she also translated her own books and she wrote Le témoin de l’éternité directly in French.

Henriette-Yvonne Stahl is given a half page in George Càlinescu’s History of Romanian Literature, which is no mean achievement for a contemporary female writer. However, her novels and short stories are belittled as feminist, because they are reduced to being considered discreetly based on the problem of woman’s happiness’. Elsewhere she is indicted by Càlinescu for being ‘too theatrical’ and for professing an ‘exaggerated feminity’ (q.v. Càlinescu, p.631). Zaciu et al (p. 321) sums up the philosophy of Stahl’s work as a kind of treatise of perfect happiness, in Romanian fashion. Certainly Stahl’s own brand of happiness, as detailed in her memoirs, took a further 12 years after her death to reach the Romanian public. That was made possible only because of the collapse of communism when more candid and truthful statements could appear in print.

*  *  *  *  *


Translation Credits:

Brion, Marcel, Laurentiu Magnificul, Bucharest, 1943

Brontë, La ràscruce de vânturi, Bucharest, 1959, 1962, 1964, 1967, 1978

Galsworthy, Forsyth Saga, Bucharest, 1958, 1961, 1962, 1963, 1969, 1972

Galsworthy, Comedia umanà, 1971

Murasaki, Shibuku, Genji, 1969

Sue, Eugène, Misterele Parisului, Bucharest, 1942

Tagore, Rabindranath, Gora, 1965

Turgueneff, Opere, IX, Buharest, 1958


Primary Sources:

Stahl, Henriette-Yvonne, Voica, Bucharest, 1929, 1957, 1966, 1972, 1973

—, Màtusa Matilda, (Aunt Matilda), Bucharest, 1931, 1967

—, Steaua robilor (The Slave’s Star), Bucharest, 1934, 1979

—, Într-o zi si noapte (In a night and a day), Bucharest, 1942, 1971

—, Marea bucurie (The great happiness), Bucharest, 1946, 1947, 1970, 1974

—, Fratele meu omul (My fellow brother), Bucharest, 1965, 1973, 1989

—, Nu mà càlca pe umbrà (Don’t cross my shadow). Bucharest, 1968, 1969

—, Orizont linie severà, (Horizon strict line), Bucharest, 1970

, Pontiful, (The Pontiff), Bucharest, 1972

—, Lena fata lui Anghel Màrgàrit (Lena, Margarit’s daughter), Bucharest, 1977

—, Drum de fier (Railways), Bucharest, 1981

—, Între zi si noapte (Between day and night), Bucharest, 1988

—, Despre realitatea Iluziei, (On the reality of Illusions), Memoirs, Bucharest, 1996

—, Petru Dumitriu – a melodramatic crook, Glasul Patriei

—, Martorul Eternitàtii


Books written in French:

Stahl, Henriette-Yvonne, Le témoin de l’éternité, Paris, 1975


Secondary Sources:

Càlinescu, George. History of Romanian literature, Ed Unesco, Paris, 1987

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii Române contemporane, 1900-1937, Bucharest, 1937

Zaciu, Mircea et al., Dictionarul Scriitorilor Români, Vol 4 (R-Z), p. 319-322, Editura Albatros, Bucharest, 2002



 "Blouse Roumaine - the Unsung Voices of Romanian Women"

“Blouse Roumaine – the Unsung Voices of Romanian Women”

Constantin ROMAN: Blouse Roumaine – the Unsung Voices of Romanian Women:




→ No CommentsTags:·······················

POETRY IN TRANSLATION (407), Anonymous, ENGLAND: “Epitaf pe o lespede de mormânt”

December 30th, 2016 · Diaspora, Famous People, International Media, PEOPLE, Poetry, quotations, Translations

POETRY IN TRANSLATION (407), Anonymous, ENGLAND: “Epitaf pe o lespede de mormânt”



Am plâns şi-am râs, ca nou născut:
Timpu-a ‘nceput.
Ca tânăr am iubit în vers –
Timpul a mers.
Când om în fire-am devenit –
Timpu-a fugit.
Când bătrâneţea s-arătat –
Timpu-a zburat.
Mergând prin viaţa ce-am avut –
Timpu-a trecut.
Eu Ţie, sufletu-mi închin –

Versiune în limba Română de Constantin Roman, Londra 1997

© copyright Constantin Roman, London, 2016


* * * * *

Constantin ROMAN

Constantin ROMAN

  SHORT BIO: Born in Romania where he was trained as a scientist and linguist. Educated at the University of Cambridge, as a Scholar at Peterhouse. For a number of years Constantin ROMAN lived in France, Norway, Holland and Indonesia  and traveled extensively, as guest speaker to Academia and Industry. He published articles in scientific journals (“Nature”, “New Scientist”, etc.), newspapers and magazines (“The Times”, “Cambridge Review”, “Encounter”, “Revista Monumentelor Istorice”, “Manuscriptum”, “Magazin Istoric”) on a variety of subjects relating to History of Art, Architecture, Conservation, Poetry and Earth Sciences (Seismology and Petroleum Geology). On the latter subject he successfully produced limited editions of technical monographs, which were bought by clients world-wide. Constantin lives in London, where he contrives to indulge in serendipity and esoterism.

→ No CommentsTags:······················

POETRY IN TRANSLATION (405 – 406), Florenta ALBU (1934 – 2003), ROMANIA: “Gauche-droite”, “Le chant de Bucarest”

December 29th, 2016 · Books, Famous People, International Media, OPINION, PEOPLE, Poetry, quotations, Reviews, Translations

POETRY IN TRANSLATION (405 – 406), Florenta ALBU (1934 – 2003), ROMANIA: “Gauche-droite”, “Le chant de Bucarest”



Florenta ALBU (1934 – 2003)


Nager dans la boue

Nous nageons dans cette tristesse historique qui est nôtre

Et cette peur

Nous crie dessus

De toutes parts

Et de devant nous

Dans un rythme interminable – ce fou, continu



Pendant que nous – parmi les anciens et parmi les nouveaux

Nous, lâches traîtreusement épuisés

Creux jusqu’aux oreilles, posant

Des questions assourdissantes

Sur nous-mêmes, deux par deux

Allant de l’avant d’une marche hésitante

Gauche-droite-gauche !


Qu’est ce qui peut bien se trouver devant nous

Qu’est- ce qui peut bien se trouver derrière nous

Combien la route est-elle plus longue jusque-là


Cette marche dans la boue

Une peur historique encore et encore en criant

Gauche – droite – gauche


(A partir de la traduction anglaise de Constantin Roman, poème tiré de l’anthologie ‘Effet de serre’, 1987)

* * * * *


Le chant de Bucarest

Florenta ALBU (1934 – 2003)


Ville de places vides, détruites

Trois Rois mages bohémiens marchent au milieu de rien

Portant tout son poids de l’étoile lumineuse

Aux fenêtres des porches des maisons

Au vide.


Ville de places vides

Enveloppée dans un linceul de treuillages et de boue

le chant de l’aurore

aux portes de l’Orient

un chant de l’aurore


Oh nos rêves tombaient en ruine !

Ville vide de treuillages et de boue

A travers la boue, à travers la poussière

D’un monde


Trois petits bohémiens chantent

Les chants des rois mages.


Allez-y Arlequins

Chants d’Arlequins

Alors que les portes sont grandes ouvertes

Sur l’âme du vide…


(A partir de la traduction anglaise de Constantin Romane, juillet 2003, poème extrait de l’anthologie Aurolac, 1996).

* * * * *

Oana Orlea Cantacuzino

Oana Orlea Cantacuzino

Oana Orléa, à propos de Florenta Albu :

Florenta Albu, qui nous a quittés récemment, mérite bien d’être mentionnée dans cette anthologie. C’est une femme remarquable, entre autres choses, par le milieu social dont elle est issue : elle vient en effet d’une famille de paysans, petits propriétaires terriens, (‘Tarani mijlocasi’), qui furent taxés de ‘koulaks’ par les communistes. Cela affecta de manière très négative le cours de la vie de Florenta, à un point tel qu’il est impossible de l’imaginer pour un esprit de l’Europe de l’Ouest. L’accès à une formation universitaire lui a été refusé, et à la place, elle a été obligée d’intégrer l’ Universitatea Populara[1]. En serrant les dents, elle commença sa carrière littéraire comme jeune reporter sur les sites de constructions socialistes.

Son arrivée dans le domaine de cette ‘Blouse roumaine’, loin de l’idée de l’auteur de passer pour un provocateur, ce qui après tout n’est pas la question principale, va rendre l’ouvrage plus représentatif. Car son cas est effectivement avant tout emblématique de l’immense capacité de destruction du régime communiste, aussi bien pour les individus que pour la nation en son entier.

Quant à moi, je suis aujourd’hui témoin de l’amnésie préprogrammée qui s’étend sur des décennies de communisme. Il est encore plus grave de constater que l’Est comme l’Ouest, sont tous les deux occupés, chacun à leur manière, à effacer le passé avec diligence.

(Oana Orléa, correspondance personnelle avec Constantin ROMAN, mai 2003).


"Blouse Romaine - The Unsung Voices of Romanian Women"

“Blouse Romaine – The Unsung Voices of Romanian Women” *)




Née dans un petit village de la basse plaine du Danube, où ses parents sont les propriétaires de quelques arpents de terre et de têtes de bétail, Florenta Albu est victime de discrimination de la part du régime communiste, pour appartenance à la classe sociale des ‘koulaks’. Les biens de sa famille, terre et troupeaux, sont intégrés à un kolkhoze, et Florenta se voit interdire l’accès à une éducation supérieure. A la place, elle accepte un poste de reporter pour la presse communiste où elle écrit de ternes histoires sur les ‘réalisations’ du socialisme. Son travail l’emmène, bloc note à la main, à visiter des sites de construction d’immeubles et à rapporter « l’enthousiasme » des travailleurs à construire une nouvelle société. Parallèlement, Florenta intègre le seul parcours scolaire ouvert aux enfants des ‘koulaks’ qui souhaitent atteindre un meilleur niveau d’éducation. Il s’agit de l ‘Université populaire. Elle en sort avec un diplôme de philologie roumaine et française. Son obstination à battre le système à son propre jeu et à réussir à être publiée est assez incroyable, si l’on prend en compte le nombre prodigieux de volumes de poésie qu’elle a écrit, sans tomber dans le culte grotesque de la personnalité imposé par le couple Ceausescu. Quoi qu’il en soit, elle est reconnue tardivement comme une écrivain accomplie dans sa carrière poétique et tristement après 1990, les ressources financières de Viata Româneasca où elle travaille comme rédactrice sont si réduites que la tension devient insoutenable pour elle et hâte sa mort. Le sort de cette poète relève de l’ironie : victime de discrimination pour des raisons politiques sous le communisme, à peine le système s’effondre qu’elle tombe à son tour, victime des cruelles conditions économiques de la période de « transition ». Le destin tragique de Florenta Albu est le même que celui de nombreux de ses compatriotes poètes et artistes. En ayant offert un aperçu sur l’interaction complexe entre la vie d’artiste et un régime totalitaire, on pourrait bien se demander qu’elle serait la valeur intrinsèque du produit fini, une fois qu’il a été soumis au filtre de la censure et des humiliations ? Il est probable que l’essence même de l’héritage poétique de Florenta est le mieux résumé par son amie Oana Orlea (correspondance privée, juillet 2003), lorsqu’elle écrit :

« Un résumé de la poésie de Florenta Albu pourrait être vu comme un requiem à une ére révolue… Son lyrisme méditatif, tragique, entrecoupé de flashes satiriques dénonce, en effet, autant le viol du corps que de l’esprit. Il n’y a rien de formel dans sa poésie, tandis que son langage poétique témoigne du désordre du monde. »

« Oui, Florenta Albu est une grande poète. Elle trouvera sa place méritée en littérature, comme une référence importante, et qui, au fil du temps, ne pourra que prendre de l’importance. »


 "Blouse Roumaine - the Unsung Voices of Romanian Women"

“Blouse Roumaine – the Unsung Voices of Romanian Women”

NOTE: For more information about Florenta Albu or Oana Orlea Cantacuzino, see:



*  *  *  *  *


Sources principales :  

Albu, Florenta, Fàrà popas, Bucarest, 1961, Austru, Bucarest, 1971,

Petrecere cu iarbà, Ed. Cartea Româneascà, Bucarest, 1973,

Ave noembrie – Ed. Cartea Româneascà, Bucarest, 1975,

Roata lumii, Ed. Eminescu, Bucarest, 1977,

Umbrà arsà, Ed. Eminescu, Bucarest, 1980,

Epitaf, Ed. Cartea Româneascà, Bucarest, 1981,

Utopia, Ed. Cartea Româneascà, Bucarest 1983,

A fi fire– Ed. Eminescu, Bucarest, 1984,

Banchet autumnal, Ed. Albatros, Bucarest, 1984,

Terase, Ed. Cartea Româneascà, Bucarest, 1985,

Efectul de serà – Florilegiu, Ed. Cartea Româneascà, Bucarest, 1987,

Kilometru unu în cer, Ed. Cartea Româneascà, Bucarest, 1988,

Banchet autmomnal II, Ed. Dacia, Cluj, 1991,

Scara ce nu duce nicàieri, Colectia Cartea Româneascà de Prozà,

Zidul martor – Pagini de jurnal 1970-1990, Ed. Cartea Româneascà, Bucarest, 1994, Aurolac, 1996


Autres sources:

Orlea, Oana, correspondance personnelle, mai 2003

Vasile, Geo, Poezia Românà între Milenii, Discobolul Collection, edited by Borbély, Stefan, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Zaciu, Mircea et al, Dictionarul Scriitorilor Români, Vol 1 (A-C), p. 31-32, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucarest, 1995


Sur Internet :

Transcript, Florenta Albu: http://www.transcript-review.org/section.cfm?id=121&lan=en

[1] Equivalent en Roumanie de l’enseignement à distance, note de l’auteur.

→ No CommentsTags:··················

POETRY IN TRANSLATION (404), Nuno BRITO (b. 1981), PORTO, PORTUGAL: “Hungarian delirium”, “Delir Maghiar“

December 27th, 2016 · Books, Diaspora, Famous People, International Media, PEOPLE, Poetry, quotations, Reviews, Translations

POETRY IN TRANSLATION (404), Nuno BRITO (b. 1981), PORTO, PORTUGAL: “Hungarian delirium”, “Delir Maghiar“

Nuno BRITO - Poems

Nuno BRITO – Poems


Hungarian delirium

Nuno BRITO (b. 1981)


Like Morphine, I take away the pain from man

Whoever stares into my eyes will no longer be free

I’m the most beautiful woman in all mythologies

Paradise on earth – the most dangerous of all,

I’m creative madness

Patricia, the Sister of God

My sons are all things, all possibilities

my daughters

I induce the most complex suicides,

Give and take life and don’t think it good or bad because I’m

a flower and flowers are without judgement  they’re indifferent and sad

I advise the German romantics to take up

arms and fight for useless causes.  I stuff powder

into their guns,

Provoke in them the Greatest pleasures

I’m made of flesh and blood and not of light –

I’m Our Lady of the North Pole

watching the sun dripping on the ice:



I’m the dream of a camel with special needs,

the delirium of the Siamese twin girls

the nightmare of four newborn giraffes

Paralysis is the opposite of God – you said

Beneath my skirts, I stroke your head –

I’m the ashes of a dictator in the beak of a flying raven

all quince paste sellers along the Iraqi border

Beneath my skirts – I love you like a lunatic



I’m the possibility – in my mouth oxen till the land,

Leaving their hooves’ Carolingian marks

The plough writes a Petrarchan rhyme on my tongue

In Carolingian script of the most perfect calligraphy

I write that I adore you in fluorescent new metre

The tulle-dressed papist fairies Smear their faces with jelly and jam

Dreams: the sweetest, such as

Africa has broken in half

in my mouth the whole of Africa

Link, link, link, link



The fear of being alone, with the goddess of fertility gnawing at my


The most profound desires – of a crane driver

Mouth full of snow The hair burning to the sound of music –

red hair – the headphones!

The clouds in the dream are less beautiful

Snowflakes in Brussels, the angels warm up

Every day I drive on a silver motorway that runs till the

centre of your soul

There’s pleasure in each atom,

in each atom – the universe

The bakers knead dough across the whole of Hungary

in Upper Hungary and in Lower Hungary

Tomorrow the Hungarian children, the greediest –

the Hungarian bakers, the saddest

–  Look me in the eye

my eyes are sad, you said:

The saddest of all


© Translated by Ana Hudson, 2011

* * * * *

BRITO - Creme de la Creme

BRITO – Creme de la Creme


Delir Maghiar

Nuno BRITO (n. 1981, Porto, Portugal)



Aidoma morfinei, alin durerea omului

Oricine m-ar privi în ochi îşi va pierde libertatea

Sunt cea mai atrăgătoare femeie din toate mitologiiile

Un Paradis pe Pământ – cel mai periculos om din lume,

Sunt o nebunie creatoare

Patricia, Sora lui Dumnezeu

Fiii mei sunt a-tot-ştiutori fără margini

Fiicelor mele

Le-am hărăzit sinucideri complexe,

Dând sau luând viaţa nu cred ca este bine sau rău pentru că sunt

o floare iar florile nu judecă ele fiind indiferente şi triste

eu i-aşi sfătui pe romanticii Germani să-şi ia

armele să se lupte pentru cauze pierdute. Eu le încarc


Provocându-le plăcerile cele mai Mari

Sunt zămislit din carne şi sânge şi nu din lumină –

Eu sunt Sfânta Fecioară dela Polul Nord

făcând soarele să se topească pe ghiaţă:



Sunt visul cămilei împovărate

delirul surorilor Siameze

coşmarul a patru girafe nou născute

Paralizia este antiteza lui Dumnezeu – mi-ai spus

Sub fusta mea iţi mângâi capul –

Eu sunt cenuşa dictatorului încleştată în ciocul corbului în zbor

toţi vânzătorii de magiun de gutui de la hotarul Irakului

Subt fusta mea – te iubesc nebuneşte



Eu sunt o opţiune – în gura mea boii ară câmpul,

Lăsând întipărite în glie urma copitelor lor Carolingiene

Plugul brăzdează pe limba mea un vers din Petrarca

Cu litere în stil Carolingian în cea mai perfectă caligrafie

Eu scriu într-un metru fluorescent că te ador

Pe voalul tău clasic zânele îşi şterg faţa cu visuri

De magiun şi marmelada cea mai dulce aşa cum

Africa s-a spart în două

În gura mea o Africă întreagă

În lanţuri, în lanţuri



Teama de a fi lăsată singură cu zeiţa fertilităţii scormonindu-mi vagina

Cea mai intimă dorinţă a macaraagiului

Cu gura plină de zăpadă Părul arzând în sunetul muzicii –

păr roşcat – cască la urechi!

Norii viselor nu mai sunt atât de frumoşi

Fulgi de zăpadă la Bruxelles, îngerii se încălzesc

Zilnic conduc pe o autostradă de argint care pătrunde

În inima sufletului tău

Există o plăcere în fiecare atom,

În fiecare atom – universul

Brutarii frământă aluatul pe întreaga Ungarie

In zori copiii unguri dintre cei mai hămesiţi –

Brutarii unguri, cei mai trişti

Priveşte-mă direct in ochi

ochii mei sunt trişti, ai rostit:

Cei mai trişti din lumea întreagă


Versiune în limba Română de Constantin Roman, Londra 2016

© copyright Constantin Roman, London, 2016

* * * * *




  SHORT BIO: Nasceu no Porto, Portugal, em 1981.  Licenciado em História pela Faculdade de Letras da Universidade do Porto, onde fez a pós-graduação em História Medieval e do Renascimento e o curso de formação contínua em Teoria da Literatura. Frequentou o Instituto de Estudos Medievais em Roma.

Prêmio no Concurso Literário da Faculdade de Letras UP (Poesia).

Publicou a obra de poesia “Delírio Húngaro” em 2009.


BIO NOTE: A poet from this brand new generation, Nuno Brito addresses us through disconcerting and frequently corrosive poetics. His poetic universe is a fragmented one, ranging from a cosmic-visionary outlook and inspiration in comics to exorcisms of the immediate existential reality. His writing embodies a very personal exacerbation of process, a temptation for automatism and a tendency to disconnected expression where both post-modern echoes of surrealism and re-workings of the disjointment of the self collide (often bringing Mário de Sá-Carneiro [1890-1916] to mind).’

Vasco Graça Moura

Nuno Brito was born in Porto. He has a BA Hons in History and an MA in Medieval and Renaissance History. He also attended the Institute for Medieval Studies in Rome where he pursued studies on Abelard. He published a book of short stories and his poems are published in various literary magazines. He now lives in California.

Poetry books since 2000: Delírio Húngaro (2009), Crème de la Crème (2011), Duplo Poço (2012), As abelhas produzem sol (2015)


→ No CommentsTags:···············