An Anthology of romanian Thought

Voices & Shadows of the Carpathians
……………………………………………………………………………………..
An Anthology of Romanian Thought -
selected and introduced by Constantin Roman.

POSTFACE: A Conspiracy of Silence

John Sandoe Bookshop, Chelsea

One day, during a regular trip to that learned Institution off London’s King’s Road, which remains “John Sandoe’s Book shop” I was asked by one of its luminaries a simple, if justifiable question:

“Is Gregor von Rezzori Romanian?”

I knew that “Grisha” was born in Bucovina, sometime before the Great War, when that Romanian province belonged, for over a century, to the now defunct Habsburg Empire. The answer was not simple because the author wrote in German and now, I thought he lived as an exile in Germany, where I knew he was deemed to be one of the greatest contemporary German writers. However, such detail needed not become a signal factor in assigning the author’s appurtenance, as scores of Romanian writers, like Cioran and Ionesco, lived as exiles in France and wrote in French. I knew the problem to be more complicated as the vexed matter of change in frontiers of an author’s place of birth, especially in the troubled lands of Eastern Europe, would not satisfy an intelligent inquirer, even less so in “Sandoe’s Bookshop”. Moreover in provinces such as Bucovina, which lay at the frontiers of the Russian, Prussian, Austrian and Turkish Empires, there was, inevitably, a mosaic of ethnic groups – Romanians, Austrians, Ruthenians, Poles, Jews, Ukrainians all with their individuality, but also with their intercourse, which blurred, to a degree, the distinctions: I knew von Rezzori to speak all these languages, which destined him to become a citizen of the world, an “international”, like those prized sportsmen who today played rugger for the teams of other countries. I hesitated for a while and to gain time I ventured to make what I thought to be a safe statement:

“He lives in Germany!?”

“No, he died in Tuscany, two years ago. His Italian widow came here to see us, recently.”

This was not a game of one-upmanship – just a friendly “away from home” rehearsal of a kind that one often heard in

Gregor von Rezzori, (b. 1914- d 1998) exiled Romanian Writer of German expression

the ethereal but homely surroundings of this learned shop, where the owners were blessed with an abstruse yet stimulating knowledge. I was not surprised that my friend knew more than I did about the subject, but I was still taken aback – this was not a confrontation, for I was a regular of his shop and it was not the style of this charming place. I pondered for a while longer whilst trawling from the recesses of my mind for any evidence that might emerge from the “Snows of Yesteryears”, some detail that I might cling to for an answer. Then I said, perhaps a little mischievously:

“Ah, you see? He may have written in German, but he must be Romanian, as his wet nurse was a Romanian peasant.” By that I meant, inter allia, that Rezzori was nurtured, in his formative years, by the Romanian psyche, so to my mind we had a good claim to the idea of the writer’s Romanianness. Besides, such affinities were apparent from the author’s admissions in his autobiographies and novels.

It was a quiet afternoon, with one of those rare moments when there was no other client in the shop, as we were engaged in this thought-provoking repartee, so out came the next salvo:

“But, is Paul Celan Romanian?”

Paul CELAN (b. Cernauti, 1920 - d. Paris, 1970) considered "the best German poet since Rilke" Romanian poet of German expression and a friend of Emil Cioran

My general attitude is never one to hide my ignorance if I were not to know the answer, perhaps because, and rather immodestly, I dare say, I am rather proud of what I do know. This is true especially on a Culture such as that of Eastern Europe, which suffered so much confusion and misunderstandings and is unjustly so sketchily known in England. But you see? This was not true in John Sandoe’s! Here the situation was different and the balance of erudition fell in their favour, in a nice way. So I said demurely:

“No, never heard of Paul Celan – who is he?”

“He is a poet and he comes from Czernowitz’ , like von Rezzori,” I was informed without a blink.

“I must read him! You see, he must be one of those exiled poets. If I had not heard of him this is because, in Romania, we were never taught at school about any of our fellow countrymen, from the Diaspora, who made their name abroad. The Communist censorship controlled all information: it always made sure that such books, written by Romanians living in the West, not only could not be found in bookshops or in the school curricula, but not even their name could be mentioned in bibliographies. It was a complete embargo of ideas. It was death by silence, it was a conspiracy of silence.”

Gradually I warmed to the subject and poured:

Emil Cioran (b. Transylvania, 1911 - d. Paris, 1995), celebrated in france as one of the greatest 20th c writers - He was a friend of Mircea Eliade, Eugène Ionesco, Paul Celan, Samuel Beckett, and Henri Michaux.

“This ideological censorship perpetrated by the Communists would have put to shame even the Catholic Inquisition of the Middle Ages. Names such as those of Mircea Eliade, or Emil Cioran were whispered in a hushed voice, lest one would be overheard and thrown in prison for “seditious propaganda”. Ionesco’s “Rhinoceros” was staged in Poland, but not in Romania. Even the works of those Romanian scientists who chose freedom were banned from public libraries. Literature of any kind, even scientific literature, was regarded as belonging to an “ideological domain” It remained the preserve of the Communist Party, of the one-party system, which dictated what staple diet was good for internal consumption.

You see, I have been over here for many years and I still have a lot to catch up with – the “ABC” rudiments of my culture and I had not yet reached the letter “c” for Celan.”

I was neither defensive nor ashamed of myself: I was just angry at the injustice of that cultural genocide practised during forty years of Marxist régime in Romania. Curiously this practice had not completely disappeared since the so-called “Revolution”, which was the coup de palais of December 1989, which put down the tyrant and his wife!

Suddenly I remembered that innocuous event, which took place in Eastbourne, several years ago, when the local branch of the “English-speaking Union” had invited the Cultural Attaché of the Romanian Embassy in London to address an audience of retired Civil servants and decent country squires. His disquisition on “Romanian Culture” was supposed to be informative. After his uninspired, uninspiring rambles, redolent of the style of the defunct Communist Party rallies, the Attaché took questions from the floor:

Gabriel Gafita, former Cultural Attache in London (1991-1995): he suggested that the one and only valid Romanian Wrtiter was untranslatable because of his highly subtle language.. For his merits Gafita became later ambassador to Canada and Portugal.

“Would he care to name” – he was asked- “a Romanian author of international repute, that could be read in English?” Quite a legitimate question, I would have thought.

“Well, you see? There is one,” he answered, after much thought –

“He is a 19th century playwright by the name of Ion Luca Caragiale. The
problem is that he is too subtle to do him justice in translation: he is, in
fact, untranslatable and it is a pity!”

“Quite!”

Caragiale (1852-1912), acording to the Romanian Cultural Attache in London "the greatest Romanian Writer ,sadly untranslatable because of the subtlety of his language" (sic)....

I was as startled as the rest of the audience was at this odd response. I knew of Caragiale since my school days in Bucharest, at the time of Stalin’s purges and of the national-communism of Gheorghiu-Dej. Caragiale was the darling of the régime because he lampooned the “decadence” of the Romanian upper and middle classes of modern Romania, at the end of the 19th century, when the country was a young kingdom. Caragiale was in prose for the Romanians what Gilbert and Sullivan was in rime and song for the British. He was one of the few classics of Romanian literature who could be “adopted” and “used” in his entirety by a Marxist régime, for its propaganda purposes. All other of Caragiale’s contemporaries were either conveniently forgotten, or selectively censored to be repackaged as “progressive writers”:

“True they were capitalists, but they were progressive for their time”, this would be the excuse. We knew there were, of course other “progressive writers” who professed a more balanced view of society. But because their style was more nuanced, not sufficiently critical of the former pre-Communist régime, they did not mesh with the Communist Government propaganda and they did not make it to the book stores and schools. Such books were under lock and key in the dungeons of public libraries, under the label of “fondul special” (the “special fund”), which was open only under the strictest criteria to a handful of approved “researchers” , regarded by the régime as “reliable” enough to sing the praise of the one-party system. 19th century playwright by the name of Ion Luca Caragiale. The problem is that he is too subtle to do him justice in translation: he is, in fact, untranslatable and it is a pity!”

Great as he may have been, as a teenager, I soon got sick of this staple diet of Caragiale, marketed as the “unique genius” that Romania had ever produced! I wanted to find out more about the “other” Romanian writers like Ionesco, and Eliade who were published abroad and smuggled into the country at great risk. Now, some 30 years on, I was jerked into reality, as the name Caragiale popped up again in the words of this comrade from the Embassy. Thank God that this happened only in the back water of Eastbourne and that the audience was insignificant, otherwise the word might have spread like a foot and mouth virus to cause irreversible damage.

As it happened, it only reinforced the prejudice, albeit within a small group of English people, that Romania’s contribution, beyond Dracula and the orphanages was indeed insignificant. Witnessing this performance it was no longer surprising to come across such ill-conceived prejudices as that of Julian Barnes’s (”One of a Kind”) suggestion that all that Romania could produce was a single genius in any one field – Brancusi in Sculpture, Ionesco in Drama, Nastase in Tennis, Hadji in Football, Ceausescu in dictators… Quite a neat seditious little theory, enough to make the blood of any Romanian curdle! And yet, we Romanians we were our own worst enemies, at least if one were to judge our record by the performance of this official emissary.

For me what I heard from the lips of this “nouveau communist” was untrue and outright farcical. I wanted to shout to the audience the long array of Romanian poets and novelists who lived in the West and did write in other languages or were translated in German, English, Spanish or French. There were scores of them, some being lionised in Paris, given literary accolades and much coveted Literary Prizes, others compared to the great and the good of International Pantheon of literature; “the Gorky of the Balkans” , “the best German poet since Rilke” , ” the most elegant 20th Century French writer in the tradition of Baudelaire and Valéry”…

Since I chose Britain as my adoptive country, especially in my innocent days of scholarship at Newcastle and later on at Cambridge I was brutally aware of the ignorance of Romanian values in the West. After all why should it matter? We were only a small country on the map of world culture and for that reason we experienced the same complex as the other small European nations - Portugal, Belgium or Finland.

In my early years of exile, fired by a youthful naiveté, steeled by an tinge of arrogance, I was convinced that I could repair such injustice, that I could change the world and become an unofficial “Open University” of Romania – I felt I had a “Messianic” message to impart to the rest of the world and set up urgently to the task of writing articles, translating Romanian poetry in English, even organising exhibitions and festivals, to put the record straight. My research at Cambridge focused on the Carpathian earthquakes and made the subject of an article in ‘Nature’ or the “Geophysical Journal of the Royal Astronomical Society”. I was busy publishing Romanian poems in “Encounter”. In the “Cambridge Review” I debated the “Romanian myth in the sculpture of Brancusi”. I cajoled George Steiner in chairing an evening of Romanian poetry at Churchill College. I played panpipe music, the Romanian shepherd’s lament, in the Chapel of Peterhouse. I trotted about the country addressing the WI in obscure provincial towns.
Other Romanian writers were pioneers of a new style: the Dada, the Lettrism, the Theatre of the Absurd… These exiles

Romanian-born Tristan TZARA (1896-1963) - published the DADA Maniphesto in 1916. Portrait by Delaunay (1932)

were part of the literary aristocracy of Paris, whose salons were frequented by Proust, Valéry, Apolinaire or Colette– all those enchantresses, who delighted, for decades, the refined Parisian society, the conductrix of good taste – Countess Anna de Noailles, née Princess Brancovan, Princess Marthe Bibesco, Hélène Vacaresco. All these were aristocrats by vocation and by blood – This is what our Romanian aparatchik did not want to spell out and was trying instead to cover up. Besides, for the Communists, these writers who chose Western Europe as their haven –still represented the embarrassment of a deep chasm between “them and us” – The “errand children” of Romania were not yet ready to be accepted to the bosom of their country of origin, even after Ceausescu was put down. The Romanian Diaspora was still on trial. We still had a long tortuous road ahead of us, for our minds to meet. It was not going to be easy bridging this spiritual gulf between the uprooted and the deep rooted, between the dispossessed and the repossessed, or, shall I say, the possessed of insidious propaganda - the brainwashed, the complacent and the political opportunists.

I never got tired of my “missionary” initiative, but I soon realised that the echoes were meagre compared to the effort that I put in this pathos. Soon after, like every other graduate, I was absorbed in my profession, in the less glamorous field of geophysics, or as the French had it encapsulated so well, I had to “waste my life by earning it”. Still, my initiation in the contribution which the exiled Romanians had made, grew ever more with every book or work of art I had acquired during this trail of exploration.

So, many years later, when listening to that Romanian Cultural Attaché addressing his unsuspecting audience in Eastbourne, I was shocked by the malevolent manner in which he dispatched his subject. In spite of this reaction I decided giving up my vocation of a “good soldier Schweick” and say nothing, not to muddy the waters of an otherwise sunny afternoon of the English Riviera. I was content to label this sorry diplomat a “rhinoceros”, a “relic” of our troubled past. Still I was surprised to hear , later on, that he was promoted to become an Ambassador in a Western democracy:

“Good work Comrade! Plus ca change, plus c’est la meme chose!” whispered in my ear my cynical “other self”.

I thought:

“His dutiful, zealous iconoclasm, his personal cultural revolution, his damage to Romania’s cultural heritage were all adequately recompensed by his masters, both overt and covert: Ceausescu’s shadow was cast large, well after his demise, it was functioning very well, according to the same tenets of “cultural demonology.”

The age of wisdom, but perhaps not the wisdom of the age, made me, at long last, discover the bliss of being reconciled with inequities that one cannot change. But was I?

Many more years after the Eastbourne episode, as I returned from John Sandoe’s bookshop in Chelsea, I was in reflective mood:

“How come that I did not know about Paul Celan, after all these years? It was no longer the Communists fault, it was MY fault.”

I trawled the internet, I scurried the bookshops. Even Waterstones had two books by Celan: I was surprised by my find.

Still, John Sandoe had quite a different dimension:

“I must put the record straight!”

I fell again in the same old trap in which I fell before so often, a trap which I promised to avoid: that is the hole in which all Romanians find themselves when they live in the West, a hole from the depths of which they cry:

“Look at us, we are famous, but nobody really knows about it! If they do they think that we are foreign!”

As they do go about explaining their seminal contribution, their splendid but ignored contribution, Romanians are experiencing that schizophrenic sentiment –an inferiority complex overprinted by an indelible conviction of belonging to an illusory important nation.

By assembling this compilation of thoughts and shadows from the Carpathian space, I hope that I could make peace, at least to a modest degree, with this dichotomy which confronts the Diaspora.

London, July 2001

Din Codrii Vlasiei la codrul Barbizonului – sau cu boii lui Grigorescu pe Calea Vacilor

(Comentarii pe marginea expozitiei Grigorescu de la Barbizon, 2006)

Cand ai un deficit intelectual  si iti lipseste suprafata de cultura europeana, atunci cauti sa o carpesti cum poti, sau, parafrazand zicala englezeasca, in vernacularul romanesc s-ar zice ca incerci sa iti croiesti un ciorap de matase dintr-o piele de porc (to make a silk purse out of a pig’s ear”).
Pei chiar in felul acesta s-ar putea rezuma cele intamplate in Franta  cu expozitia itineranta a lui Nicolae Grigorescu, expozitie oranizata de  Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, cu sprijinul Departamentului Diplomaţie Publică din Ministerul Afacerilor Externe şi al Institutului Cultural Român de la Paris…. si din partea franceza de Consiliul General Seine-et-Marne, Muzeul Departamental al Şcolii de la Barbizon din Franţa, în partenariat cu Muzeul de Arte Frumoase din Agen (Franţa) şi  ( o simetrie perfecta!). Este evident ca de partea franceza calibrul partenerilor era foarte firav daca nu anemic!.
Dar o sa ma intrebati chiar ar fi necesar sa ingrosam gluma in felul acesta, sa vorbim de marele Grigorescu in termeni atat de reductivi? Sa piara gandul!
De fapt am putea spune ca taman din cauza aceasta din marea si adanca noastra  consideratiune pentru marele Maestru ca ne simtim atat de opariti si umiliti de modul in care imaginea culturala a Romaniei s-a degradat ajungand de pomina  chiar in rigola targului Agen, o urbe cu 30.000 de oameni de isprava, mai toti producatori de tuica de prune…  Mai apoi dintr-un impuls de imaginatie Mioritica s-a facut un salt cuantic din lac in put, transferand  expozitia din buricul targului Agen tocmai la o bojdeuca din satul Barbizon, din afara Parisului.

Ei acolo cel putin ulita principala se chiama foarte potrivit la Route des Vaches – adica Drumul Vacilor… Spuneti-mi va rog ce s-ar fi putut potrivi mai bine carului cu boi al lui Grigorescu decat o asemenea asociatie de idei?
De fapt in aceasta dichotomie mai exista o legatura, pentru ca asa cum stim Barbizonul a reprezentat pentru Franta si pt Europa un punct de atractie pentru Scoala de pictori “en plein air”, cunoscuta chiar sub numele de “Scoala de la Barbizon”. Grigorescu a fost acolo si i-a facut curte fetei lui Corot cu care voia sa se casatoreasca… Andreescu a fost si el si asa amandoi au adus “aerul” Barbizonului sa fie respirat pe cheiurile Dambovitei noastre, pe vremea cand Bucurescii erau taman de marimea acestui targ Agen-de care pomeneam mai sus. Astfel se explica dimensiunea de gandire a culturnicilor din Romania!

http://www.romanianstudies.org/content/2006/04/
Despre motivul cum ajunsese in fundul provinciei Aquitaniei o expozitie prestigioasa asa cum a vrut sa faca Romania  am vorbit in detaliu intr-un articol anterior (Aprilie 2006) asa ca nu vom reveni.

Suficient ar fi sa spunem ca departe de a fi fost o gaselnita prima alegere a fost un fel de non-eveniment, in afara bine inteles, de tam-tamul creeat la Bucuresti ca sa acopere dezastrul prezentandu-l ca un “eveniment cultural Frantuzesc de prim rang”…. Chiar asa!
Ce mai ramanea  deci de facut, ar fi fost sa pui  bomboana pe coliva, respectiv sa faci un alt salt de imaginatie mioritica din lac in put in care schimbam coordonatele geografice ale evenimentului  de pe valea Garonnei direct in satul Barbizon.
Este drept ca spre deosebire de Agen Barbizonul este cunoscut pe plan international dar tot sat a ramas. Pana in ziua de azi. Panzele celebrilor pictori (francezi si straini caci erau de mai toate nationalitatile din Europa si din America) facute acolo, acum sunt in marele muzee ale lumii, si mult prea putine si semnificative la Barbizon!  La Barbizon, in schimb, am gasi o brocanta unde am cumpara o pastise cu pretentie de antichitate de mana a treia . Ori acest sat din afara Parisului este mai mult un  vad turistic pentru nostalgicii istoriei artei ca sa vina in pelerinaj pe cararea amintirilor si sa recreeze o impresie a ceea ce ar fi putut sa fie si care de fapt nu mai este!
Practic Barbizonul este intr-o stare medicala suspendata intre un trecut glorios si un present burghez banal, adica intre viata si moarte. Barbizonul  este plin de resedinte secundare, de vilisoare ale parizienilor imburgheziti, desi hanul unde trageau candva contemporanii lui Grigorescu, celebra Auberge Ganne, s-a pastrat pana in ziua de azi. 
Ei bine cum era de asteptat pt ca nu era nici o alta solutie expozitia Grigorescu s-a organizat chiar acolo, in han. Pt cei ce nu l-au vazut adica pentru romanii nostri care nu s-au incumetat pana acum in acesti codrii ai Vlasiei frantuzesti acum cam anemici si defrisati o sa-si inchipuie ca aceasta auberge sau han ar fi poate de proportiile Hanului lui Manuc de la Bucuresti. Da de unde? nici pomenenala de asa ceva!. Acesta este o constructie de tip vagon pe doua nivele care si-a pastrat planul de un fel de han-posta cu camere de dormit insirate pe un culoar la etaj iar la parter avand  birtul si barul…. Ceva foarte intim dar complect nepotrivit pt expunerea unor opere de arta de dimensiuni muzeale mari pt ca nici nu poti evalua mai bine aceste panze de la distanta pentru ca te si dai cu cu capul de perete.
Pe cat de patetica a fost gaselnita pentru partea romaneasca pe atat de hilara ar fi aparut pentru specialistii muzeografi si istorici de arta francezi –  aflatiin scop de umplutura ca sa salveze aparentele evenimentului cu o prezenta de curtoazie daca nu de complezenta: Pierre Vaisse, profesor de istoria artei la Universitatea din Geneva, François Fossier, director al departamentului de istoria artei la Universitatea din Lyon, Vincent Pomarede, conservator general al Muzeului Louvre. Este interesant ca in afara monsieur Pomarede ceilalti invitati de marca erau doi academici dintre care unul din Lyon dar nu si directorul Muzeului din Lyon celebru pentru colectia de pictura romaneasca, care se vede ca astralucit prin absenta sau poate nu o fi fost invitat!
Si atunci aceasta societate adunata in pripa ca sa se minuneze de un astfel de eveniment “in premiera mondiala” nu i-a mai ramas altceva de facut decat sa urmeze regulile unei pantomime ca in povestea cu hainele imparatului care era cu curul gol: fiecare cu rolul lui bine jucat si pus la punct; Madame Ruxandra Theodorescu directoarea Muzeului de Arta de la Bucuresti ce era sa spuna? Pentru domnia sa ce conta mai mult era voiajul la Paris caci expozitia cu pricina era doar o diversiune plictisitoare dar care merita pt a bifa un eveniment in cadrul “francofoniei, indifferent unde si cum. Pe de alta parte Directoarea-poetesa a ICR-ului care reprezenta “creierul’ acestei gaselnite nu putea sa fie dezamagita, ba din contra a cautat sa compenseze alegerea geografica oferind o agapa de consolare pentru cei care s-au deplasat de la Paris asteptand cel putin un festin… se pare ca fursecurile si canapelele au fost totusi la inaltime. Ceilalti figuranti dintre ‘personalitatile” romanesti care nu aveau o intelegere pentru  istoria artei au compensat fara indoiala ca fursecurile care au contat mai mult decat carutele cu boi  din perioada alba a lui Grigorescu. Poate cel putin dramaturgului Visniec  si el prezent nu i-o fi scapat elementul insolit si amuzant al petrecerii.
Si dupa ce augusta prezenta a “oficialitatilor’ si ale altor ofuri si-au luat locul la volan ca sa se intoarca cat mai repede la luminile Parisului, deci dupa ce au plecat cu totii, cine credeti ca ar mai fi trecut pe acolo, prin Drumul Vacilor sa il vada pe bietul Grigorescu? Nici dracu! Sau ca sa folosim o circumlocutie tipic Galica: “Ça a été un pet en l’air” – Da, dar nu un oarecare pet en l’air, ci unul care l-a costat foarte scump pe contribuabilul roman! Ei si ce? Se intereseaza cineva de soarta lui? Pei nu este treaba noastra sa ne procupam de asemenea detalii nesemniticative atunci cand ne dam toata osteneala sa ridicam profilul Romaniei in Calea  Vacilor!

Tot pe Calea Vacilor, asa cum suntem obisnuiti din 'iepoca' liricii proletcultiste

Blouse Roumaine - the Unsung Voices of Romanian Women

by Constantin ROMAN

Foreword by Catherine Durandin

Constantin Roman est, quand bien     même il se veut observateur et peut-être militant de l’anti- communisme, avant tout un artiste. Son ouvrage, récit ? étude ? hommage aux femmes ? “Blouse Roumaine - the Un-sung Voices of Romanian Women”, dévoile un talent magnifique. Au départ, une idée folle, semble t-il : partir de l’étude de la Blouse roumaine de Matisse, aller aux tableaux de Picasso où ce thème de la Blouse roumaine devient récurrent en plusieurs versions, situer ces peintres dans le temps sombre de la guerre, faire parler Matisse de manière bouleversante en 1940, aller plus loin, au –delà, dans le temps, vers la présence de la femme mythe, présence, obsédante présence de la culture roumaine et nous conduire page à page auprès de femmes étonnantes ou moins surprenantes des temps du communisme roumain et des années récentes du post -communisme, quel merveilleux pari. Un parti tenu.

Les pages introductives de Constantin Roman frappent juste. Elles sont sobres, l’auteur sait donner à voir cette structure, cette ampleur et cette légèreté de la Blouse roumaine, folklore et élégance, couleurs qui dominent : « une blouse roumaine ancienne, d’un bleu pervenche pâle très très doux, une blouse de broderie au petit point vieux rouge qui a dû appartenir à une princesse… » Le cantique de Matisse ouvre sur un rêve, le rêve du peintre, mais c’est à l’histoire que nous entraîne l’auteur avec sa ronde, son défilé de portraits de femmes roumaines.

Un choix audacieux dans sa simplicité : nous donner à rencontrer, à voir les femmes de Roumanie et de l’exil roumain, l’une après l’autre dans une présentation alphabétique. L’index thématique permet au lecteur de jouer s’il veut opérer des regroupements, se joindre aux femmes artistes ou préférer rester avec les actrices politiques. La lecture est donc libre, en suivi ou plus globale, en recroisant les histoires de vie. Que l’on se perde au fil des noms de famille qui s’égrènent à commencer par une Gabriela Adamesteanu, toujours bien vivante, romancière,
rédactrice en chef d’un hebdomadaire intellectuel de tendance libérale, 22, que l’on veuille rester en compagnie des artistes de la célèbre chanteuse Maria Tanase à la reine poète, femme du roi Carol 1, Elizabeth de Wied , au nom de plume Carmen Sylva, il émane de cette mise en mémoire un charme prégnant.

La surprise qui attend le lecteur est enfin celle du savoir, un savoir précis, rigoureux: les biographies sont émanées de citations soigneusement choisies et de références bibliographiques précieuses. Ce souci de rigueur, le ton très retenu de l’écriture de C.Roman laissent toute la place au lecteur. C’est à lui de décider s’il sourit aux pensées de Madi Cancicov, « And the solitude : do you know what it means to forfeit one’s solitude ? « s’il frémit aux propos de la communiste internationaliste militante Ana Pauker, à lui de décider si grâce à Constantin Roman, il va se plonger dans les romans de Oana Orlea. Il reste au lecteur à choisir de rencontrer les femmes d’aujourd’hui, une Marta Petreu, philosophe, accessible, pour entamer -pourquoi pas- un dialogue. Il est tout simplement difficile de refermer la page pour achever le livre sur l’apparition de Sabina Wurmbrand, missionnaire de l’église underground, ayant connu les prisons politiques.

Constantin Roman nous convie à une promenade et conjugue passé et présent, et incite au va et vient de la lecture. Une lecture qui ne peut s’arrêter sur un point final et pousse à reprendre, à retrouver. C’est un très beau cadeau, une très heureuse surprise que cet ouvrage totalement original qui hante comme la musique insistante de ces paroles de femmes.

Prof. Catherine Durandin
INALCO,
Institut National de Langues et Civilisations Orientales, Paris

Blouse Roumaine
FOREWORD
By Catherine DURANDIN
Institut National des Langues et Civilisations Orientales, INALCO, Paris

Although Constantin Roman casts himself as an observer or perhaps even a miltant anti-communist, he remains above all an artist. His work, “Blouse Roumaine, An Anthology of Romanian Women”, be it a narrative, a study, or a homage to the “Romanian Woman” reflects wonderful talent.

At the outset, the inspiration for the book seems like a crazy idea – that of Matisse’s painting ‘Blouse Roumaine’, graduating onto Picasso’s paintings influenced by this recurring theme in several different variations, whilst juxtaposing these artists against the sombre backdrop of the Second World War, echoing the voice of Matisse in such an overwhelming fashion, and later, progressively projecting back in time towards the Mythical Woman – the overpowering presence of Romanian culture that brings us page by page to the tales of some amazing women, all the more surprising in the context of Romanian communism and post-communism – all of this is a marvellous feat, yet one which the author has accomplished well.

The introductory pages hit the perfect pitch. They are sober, the author creating perfectly the body, structure and lightness of the Romanian Blouse itself with its folklore, beauty, dominant colours:

a Romanian blouse, of ancient design, of a pale, very soft blue, a blouse embroidered with old ochre stitches, which must have belonged to a princess.

The Cantique of Matisse invokes a dream, the painter’s dream, while the author himself beguiles the readers into joining in a dance with his amazing roll call of Romanian Women.

His is an audacious choice in its simplicity, through which he provides us with the opportunity to meet and see, the woman within Romania and the woman in exile. Moreover, the thematic index further enables the reader to play with rearranging the sequence of names, should a particular preference rest with performing artists or perhaps the performing political movers and shakers. The reader is therefore free to follow a more global path by cross-correlating the history of their life.

Let the readers lose themselves in the labyrinth of names, starting with that of Gabriela Adamesteanu, the contemporary novelist and publisher of Revista 22, the intellectual weekly of liberal persuasion; or perhaps seek the company of the celebrated folk singer Maria Tànase, or that of Elizabeth von Wied, the poet Queen who wrote under the pseudonym of Carmen Sylva and who was the spouse of the first Romanian King, Carol I. All of these refreshing insights captivate the reader under a powerful spell.

However, the real delight that confronts the reader comes with a rigorous and precise knowledge: each biography is complemented by carefully chosen quotations and also by extremely useful bibliographical references. Constantin Roman’s thorough method combined with his understated style leaves the reader with an open field. It is therefore left up to the reader as whether to smile at the thoughts of Mady Cancicov-

…and solitude: do you know what it means to forfeit one’s solitude?

or to be moved by the international militant communist Ana Pauker, or to decide whether to dip into the novels of Oana Orlea, or the memoirs of Sabina Wurmbrand, the missionary of the Underground Church, who was most familiar with political prisons.

Indeed it is the reader’s choice in soliciting a meeting with contemporary women like Marta Petreu, a very accessible philosopher whose musings may create a dialogue with the inquisitive reader.

Constantin Roman invites us to take a walk through history into the present, during which he effectively and suggestively enjoins the two with his narrative. It is a narrative that does not suddenly end, rather one which compels us to start all over again and revisit. It is a truly wonderful gift, a very happy surprise indeed of an inherently original book which haunts us like the persistent music of those Romanian women’s voices.

Catherine Durandin, Paris, 17th December 2002.

“Imperiile se prabusesc in cateva saptamani, in timp ce mentalitatea imperiala are nevoie de cateva generatii ca sa dispara.”
(Parlamentar Polonez)

(PART TWO OF TWO)
———————————————————————————————————
NOTA REDACTIEI (2009):
Acest interviu din “Curierul Romanesc” (Suedia) a fost publicat in August 2003 de catre Doamna Silvia Constantinescu.
Intre timp Romania a devenit membra a UE si Romanii pot acum calatori si munci in Europa: peste un million de Romani s-au stabilit in Italia si un numar iarasi considerabil in Spania. Demografic populatia Romaniei scade, iar media de varsta creste ingrijorator, dar nu si pentru guvernantii actuali ai tarii. Chiar si in prezenta situatie de criza economica mondiala, putini Romani au vrut sa se reintoarca in tara. DE CE? Recitind acest interviu, dat in 2003, deci acum sase ani, am fost frapat sa constatam cat de putine lucruri s-au schimbat in Romania Tranzitiei. Pentru acest motiv ne-am hotarat sa il reproducem mai jos: “Imperiile se prabusesc in cateva saptamani, in timp ce mentalitatea imperiala are nevoie de cateva generatii ca sa dispara.”

——————————————————————————————————————————–

The Aithor

Constantin ROMAN,
Comandor Ordinul pentru Merit, Profesor Honoris Causa, PhD (Cambridge)
(Interviu dat Dnei Silvia Constantinescu pentru periodicul “Curierul Romanesc”, Suedia,  Iunie/August 2003)

Continuare dela Partea I

4.   Cum a fost inceputul in tara in care v-ati exilat? v-ati aflat in diaspora?
Ati fost primit cu bratele deschise, vi s-a pus totul la dispozitie, sau a trebuit sa lucrati din greu, sa va refaceti studii, sau sa dati diferente, etc. ca sa puteti sa va exersati meseria?

In Romania este o expresie de care imi era mare sila: “prost sa fii, noroc sa ai”. Este pe undeva reactia fata de ori si cine ar reusi, un fel de scuza implicita a nereusitei personale, a celui care foloseste expresia. Totusi auzind-o atat de des, pana la urma mi-am spus ca poate expresia o fi avand pe undeva un nor de adevar. In mintea mea incepea sa incolteasca un dubiu: daca cumva ar avea dreptate si asi fi de fapt un ne-tot?
Pe vremea aceea, in aroganta mea juvenila, credeam ca nimic nu mi s-a oferit gratios si gratuit si ca totul asi fi meritat, pentru ca, eram, ca tot romanul, “baiat destept”. Ei, acuma, dupa 35 de ani, mai mi-a trecut acest sindrom.
Englezul spune eufemistic: “You are lucky!” si imi spuneau asa tot timpul, iar eu scrasneam din dinti, din orgoliu, pentru ca meritam totul adus pe o tava de argint, fiind, bine inteles, “baiat destept”.
Adevarul este ca am avut noroc, sau poate am fost la locul potrivit, la momentul potrivit si mai aveam trei atuuri – eram tanar , eram intr-o specialitate restransa si in plina ascensiune si eram singurul roman in preajma locului. Pirn 1968 putini romani “scapasera’” din raiul comunist ca sa ajunga in Anglia. Era si asta un avantaj pentru ca multi s-au comportat prost.

Da, am fost efectiv primit cu “bratele deschise” si pentru ca prin definitie mediul universitar este mai deschis lumii exterioare. In 1968 era la moda formatia “Beatles” si in Anglia impartaseam aceeasi “joie de vivre” exploziva cu colegii mei din facultate (In Romania pe atunci rock-ul era interzis si puteai fi denuntat si sa iti pierzi locul la facultate daca erai suspectat ca dansai sau ascultai o asemenea muzica).

La Universitatea din Newcastle erau fonduri destule pentru cercetare, iar Acad. Runcorn, seful Scolii de Fizica Planetara era un om dinamic si un savant de o anvergura mondiala, care primea subventii dela NASA.
Imediat cum am venit la el am fost instalat intr-un apartament de oaspeti elegant, de pe acoperisul cladirii (penthouse I se spunea) cu tot confortul (baie, bucatarie, frigider, televizor color, samd; in Romania parintii mei nici nu aveau bani sa cumpere televizor). De la fereastra acestui Penthouse aveam o vedere panoramica splendida. Cladirea era proiectata de un celebru arhitect, Sir Basil Spence, care mi-a facut bucuria si mai mare, pentru ca auzisem de el inca din Romania si ii admiram lucrarea de restaurare a catedralei dela Coventry. Eram intr-o astfel de euforie incat chiar am crezut ca il apucasem pe Dumnezeu de picior. In plus, preconceptiile mele favorabile despre Occident erau de o asa natura, incat mi se parea normal ca toata lumea sa traiasca asa ca si mine, in acelasi confort. Colegii din universitate m-au primit bine si pentru ca, in afara de elementul de curiozitate fata de mine, ca roman, stiau ca o sa ma intorc in Romania, deci nu reprezentam un concurent. Ei mai m-au invitat sa mai revin la ei si vara, dar eu ma intorceam spre tara (asa cum am spus, cu trenul mic) si numai speram sa mai ma intorc in Anglia.

In drum spre tara, odata ajuns la Paris, la 1 Mai 1968, am ramas blocat de revolta studentilor, care l-au rasturnat pe De Gaulle si care tocmai se intorcea din Romania. In aceste circumstante, la Paris ramasesem blocat, fara bani si fara resurse materiale, asa ca mi-am amintit de invitatia profesorului Runcorn si m-am intors la Newcastle pt perioada de vara, cu un cotract de trei luni. Mi s-a oferit pozitia de “Visiting Research Student”, cazarea gratuita (tot in Penthouse) si o diurna de o lira, plus toate facilitatile laboratoarelor lor. Eu mancam cu un sfert de lira pe zi, la cantina studenteasca si cu restul trimeteam pachete familiei mele la Bucuresti. Ce contrast cu atmosfera dela Universitatea din Bucuresti, unde profesorul meu, Liviu Constantinescu tinea sub cheie, in dulapul lui, toate revistele de specialitate, pe care nici nu visam vre-o data sa le citesc: la Newcastle accesul la informatii si la facilitatile de cercetare erau nelimitate si chiar eram incurajati de profesori sa le folosim: o diferenta ca dela cer la pamant.
In Anglia, greutatile au inceput doar dupa trei luni, cand formalitatile cu ambasada Romaniei erau prea greoaie si solicitau mult prea mult timp facultatii, pe de o parte si pe alta parte sederea mea in Penthouse nu se putea permanentiza (aceasta era prevazuta doar pentru vizitatori, ceea ce eu nu mai eram). In plus, pe undeva, imi trebuiau fonduri pe mai lunga durata, pe o baza mai solida, pt a putea urma un doctorat care mi se propusese de catre profesorul Academician Runcorn.
De abea atunci a inceput panica si am facut cereri de burse la alte universitati. Am avut sansa sa obtin trei burse, prin concurs ,din cele cinci la care facusem cerere. Dar nici aceasta nu a fost simplu. Problema era ca fostul meu sef de lucrari dela Bucuresti, Liviu Constantinescu, nu voia sa trimeata referinte in Anglia ca sa ma sprijine, asa cum era practica in Occident, iar cand a facut-o, intr-un tarziu si dupa multe insistente ale Acad. Runcorn, pe care il intalnise, a spus ca el “nu era de accord cu punera oficialitatilor din Bucuresti, (de catre mine) , in fata unui “fait accompli” (!?). Iata nomenklaturistul luand pozitie partinica, la fel ca si Lipatti. Nici dupa 1990 acelasi Liviu Constantinescu nu se desmeticise din obiceiurile lui marxiste si desi devenise intre timp academician, (deci se “implinise” profesional la vartsa de 80 de ani) tot lipsit de omenie ramasese si m-a intrebat din chiar senin, cand am venit pe cararea amintirilor ca sa il imbratisez la Bucuresti:
“Avem de impartit ceva?”
Doamne fereste de turta comunista – la ce sa ravnesc? Credea ca venisem sa ii cer socoteala pentru atitudinea lui obstructionista din trecut. Eu eram doar in vizita, in “marea trecere” – restul nu mai conta. Nu ii faceam concurenta. Nici nu puteam si nici nu m-ar fi interesat. I-am scuzat reactia lui, punand-o pe seama senectutii, mai degraba decat a neomeniei viscerale. Dar colegului dela facultate care imi reprosa, (ca si cum ar fi fost vina mea, decat al acelor practici de exploatare comunista care a saracit tara):
“Ar trebui sa ne inversam rolurile, ca sa castig si eu tot atat cat castigi tu!”
“Da, cum sa nu? Cu conditia ca sa am si eu tot atatea vacante, tot atatea plimbareli pe la conferinte, tot atata timp scurs la taclale asa cum aveti si voi!”.
Probabil ca mai credea in povestea cu para malaiata: ori nu intelegea ca in Occident banii acestia se castigau cu greu in conditii de concurenta acerba.

Da, in Anglia au fost mari greutati la putin timp dupa perioada initiala cand aveam statut de “Visiting Research Student” si devenisem student doctorand la School of Physics din Newcastle. Si mai tarziu la Cambridge, cand am trebuit sa imi prelungesc studiile cu un an ca sa termin teza, din cauza birocratiei generate de autoritatile romane si britanice asupra statutului meu din Anglia, aveam mult mai multe pagini de corespondenta administrativa decat pagini de text pentru disertatia mea de doctorat.
Inca un mic detaliu: bursa mea reprezenta echivalentul intretinerii pe trei trimestre, adica noua luni pe an, iar eu, neputandu-ma intoarce in tara, trebuia sa traiesc din aceiasi bani 12 luni. M-am zbatut atunci si am publicat articole, traduceri de poezii romanesti, am fost ghid turistic la Cambridge, interpret pentru o uzina de macarale care avea un contract cu Romania si am scris un manual de limba romana, care l-am inregistrat si l-am vandut la “Linguaphone”.

Am avut imense greutati, si complect nebanuite, in privinta cererilor pentru a obtine o slujba, odata ce mi-am dat seama (in 1972) ca nu mai ma puteam intoarce in tara. Am facut peste 160 cereri si eram automat refuzat pt ca imi lipseau permisul de lucru si permisul de sedere in Anglia si pt ca aveam inca un pasaport ‘dubios’ si o nationalitate devenita ‘dubioasa’ din cauza lui Ceausescu. Scuza afisata official era ca asi fi avut “prea multe diplome” – sigur, iesit cu un doctorat la varsta de 32 de ani, cand englezii intrau in “campul municii” la 21, sau 22 de ani, doar cu o diploma BA, de trei ani. Ei aveau fata de mine avantajul unei vechimi de zece ani, iar eu de abea incepeam si eram socotit “fara experienta”.

Am refuzat intotdeauna sa imi refac studiile de Masterat (echivalent cu diploma de inginer geofizician dela Bucuresti) pt simplul motiv ca o consideram (eu) perfect de buna. Insa, bine inteles, asta nu era sufficient: ori lipsa de cultura si de imaginatie era astfel incat intotdeauna, fara exceptie, eram luat de sus cu intrebarea inevitabila:
“Spuneti-ne, Domnule Roman, ce valoare are diploma Dvs din Romania?” – la care eu raspundeam ritos, cu o fata serioasa, dar cu ironia adoptata la Cambridge si grefata pe orgoliul romanesc:
“Sa va spun sincer, Domnilor, nu m-am gandit inca. Nu am nici o ideie ce valoare ar avea diploma mea romaneasca – am facut studii la Cambridge timp de trei ani si nimeni nu mi-a pus o astfel de intrebare”.
In asemenea circumstante, desigur ca nu primeam nici o slujba. Ce m-a salvat a fost criza petrolului, cand preturile au crescut vertiginos peste noapte si ca urmare, explorarea in Marea Nordului s-a intensificat si geofizicienii erau din nou cautati: legea cererii si a ofertei.

de la Chicago Mircea Eliade mi-a raspuns imediat: era prieten cu tata din liceu si studentie. Dupa ce margaret Thatcher a intervenit cu Ceausescu, parintii mei au putut sa vina in vizita si asa tata si Mircea s-au revazut dupa 40 de ani la Paris.

Da, a fost extrem de greu si doar cu sprijinul profesorilor mei si prietenilor foarte influenti in cercurile politice si administrative am reusit sa ies la liman. La un moment dat am fost destul de dezorientat si ii cerusem un sfat lui Mircea Eliade, la Chicago, care fusese coleg la liceul “Spiru Haret” si prieten din cercetasie ca tata. Eliade mi-a raspuns imediat (…)

Da, am gasit oameni de omenie printre englezi,    dintre care ziaristi, ambasadori, rectori, academicieni, savanti cu premiul Nobel si pana la urma chiar pe Lordul Goodman, avocatul Primului Ministru Britanic, care m-au ajutat in mod practic si complect altruistic sa obtin rezidenta in Anglia.  Odata hartiile rezolvate si dreptul de resedinta si de lucru obtinut, cu ajutorul lui Goodman, de abea atunci m-am simtit liber sa imi infiripez o familie. Aveam 32 de ani si plecasem cu cinci ani inainte. Tot acest interval a reprezentat o perioada de initiere in umilinta, m-a facut sa imi restructurez perceptia realitatii de mai multe ori si sa invat din greseli. Fiind singur si fara familie intr-o tara foarte diferita de cea in care m-am nascut, am trecut prin multe incercari, dar care mi-au otelit vointa de a razbate si pe parcurs am invatat ca nu tot ce sboara se mananca.

5.    Considerati ca exilul a avut o semnificatie aparte?

Exilul m-a confruntat cu adevarata mea calitate de roman, fara sa fiu insular sau provincial, in sensul ca am ramas deschis si perfect permeabil culturii tarii in care am ales sa imi traiesc viata si sa imi educ copiii.
Exilul m-a facut mai constient de calitatea mea de roman. Este un echilibru greu de trait pentru ca mi se pare absurd si negativ sa continui sa traiesti ca un strain pe un pamant de exil. Trebuie sa te integrezi. Vocatia oricarui om evoluat este sa prinda radacini. Interesant este ca, desi nascuti in Anglia si ne vorbind romaneste, pentru ca nevasta mea era englezoaica, copii mei se considera romani. Au crescut intr-o casa inconjurati de repere romanesti si acum, fiind oameni maturi s-au hotarat sa invete romaneste. Baietii mei sunt suporteri ale echipelor de fotbal romanesti. Deci intr-un fel aceasta grefa a exilului a facut sa se desvolte o planta mai robusta, avand calitati complementare – nu degeaba am invatat inca din scoala primara metodele “stiintifice” ale lui Miciurin: iata ca au servit la ceva!

6.   V-a fost vreodata rusine ca sunteti roman? Poate un presedinte, un sef de stat sa va redea mandria de a fi roman? (Ma refer la afirmatia d-ului Emil Constantinescu, care intr-un interviu pe care mi l-a acordat in 1998 spunea ca prin venirea domniei sale ca presedinte al Romaniei, ne-a redat “mandria de a fi romani”).

I-am spus prietenului meu Dl Emil Constantinescu, ca eu “nu am fost inventat nici de Ceausescu, nici de     Iliescu si nici de Constantinescu”, iar domnia sa a avut generozitatea si eleganta sa imi inteleaga si sa imi respecte punctul de vedere.
Nu! Politicul nu poate conferi un astfel de sentiment. Aceasta mandrie a nationalitatii nu se poate confunda cu puterea vremelnica a tarii. Sunt doua valori diferite. De fapt am facut in totdeauna abstractie de politica si culoarea regimului dela Bucuresti si am remonstrat intodeauna cand am fost ecuat in Occident cu regimul lui Ceausescu, sau asi fi fost suspectat de a fi comunist pentru ca proveneam dintr-o tara comunista.

In “Who’s Who”, publicat de Financial Times la Londra. editia 1981, figurez ca “cetatean Britanic de origine Romana” (Romanian-born British citizen). Este adevarat insa ca dupa iesirea din scena a lui Ceausescu am putut sa tin fruntea mai sus – si asa nu pentru mult timp pentru ca au inceput imediat dupa aceea sa iasa la iveala viata sordida din orfelinatele romanesti – calvarul nostru care arata lipsa de omenie, de pierderea unor valente civilizatoare, in fine de indiferenta.   Dupa groaza din inchisorile comuniste si din gulagul romanesc cu taote torturile inimaginabile, soarta copiilor orfani si a copiilor strazii au reprezentat pentru mine o rusine, o lipsa de civilizatie cu atat mai stridenta cu cat incepuse sa se contureze contrastul unei noi clase de “nouveaux riches”, mai abitir de cat cele din tarile occidentale. Ori tocmai acesti nou-inburgheziti ar fi putut sa faca ceva pentru ca situatia acestor copii orfani sa se amelioreze; In schimb am trebuit sa traim rusinea de a accepta ajutorul unor organizatii din strainatate, sau al unor particulari, ca sa ne invete cum sa ne iubim proprii nostri copii. Si vocatia bisericii ortodoxe romane, cum s-a manifestat in acest domeniu? A facut ceva macar comparativ cu ecoul bisericilor straine, catolice si protestante, care s-au implicat in Romania? Cum putea biserica ortodoxa romana sa vibreze la asa ceva cand era de sorginte securista?
In Decembrie 1989 am raspuns foarte generos la apelul Crucii Rosii Internationale si am facut o donatie de bani importanta pentru Romania. Nici nu vreau sa ma gandesc unde au ajuns paralele si cine ar fi beneficiat. A fost ca o picatura pierduta in oceanul coruptiei.

7.   De un exil in masa a romanilor se poate vorbi dupa 1947, cand foarte multi romani au parasit tara. Au aparut o serie de organizatii ale romanilor in exil, atat in diferite tari europene cat si in USA. care au incercat intr-o oarecare masura sa arate Occidentului situatia grava in care se afla poporul roman. Considerati ca se poate vorbi de o politica a exilului romanesc?
Familia mea nu a parasit tara ca sa ia drumul exilului si considera pierdera cetateniei ca o rusine. A suferit in schimb golgota comunismului. Eu am fost fortat in exil mult mai tarziu, in imprejurarile expuse mai sus.
Exilul romanesc nu este diferit de valurile celorlalte exiluri ale altor popoare, de-a lungul veacurilor. Cand spun asa ceva ma gandesc, la Hughenotii exilati dupa noaptea Sf Bartolomeu, sau la Bourboni dupa Revolutia Franceza, dar si mai recent la Francezii din Algeria sau din alte colonii.
Poate ca ar fi nerealist de a spera intr-o unitate de idei si de idealuri ale exilului, care a venit in valuri. Sigur ca cineva ca Ion Ratiu a informat Guvernul Britanic si pe cel al SUA si organizatii ca, de exemplu, “Fundatia Mihail Eminescu “ a lui Jessica Douglas-Home, din Anglia, l-au sensibilizat pe Printul Charles fata de politica de sistematizare a satelor romanesti. Ei au tras semnalul de alarma fata de pericolul terorismului cultural si al genocidului din Romania.

Monica Lovinescu: vajnica luptatoare anti-comunista: Ceausescu a ordonat ca sa fie snopita in bataie la Paris, ceeace s-a intamplat chiar in anii '80. Mama Monicai a pierit in inchisoare pentru ca a refuzat sa o convinga pe fiica ei sa revina in tara.

La fel in Franta Sanda Stolojan, Monica Lovinescu sau Marie-France Ionesco si multi alti romani au raliat opinia publica fata de ororile din Romania si la fel a facut-o si Pacepa. Dar nu a existat si cred ca nu se poate realiza o organizatie care sa vorbeasca cu o singura voce. Ratiu a incercat dar I s-a facut opozitie. In ori si ce caz, ce a realizat el pentru Romania a fost uimitor. Uneori nici guverne care au resurse organizatorice incomparabil mai substantiale nu resuesc sa obtina o majoritate consensuala (vezi UE si razboiul din Irak, sau diferentele dintre SUA si NATO, sau SUA, Marea Britanie si ONU) – si atunci ce speranta realista s-ar putea contura intr-o diaspora mult mai fragmentata si cu resurse quasi inexistente?

8,   A avut exilul romanesc vreun rol in ameliorarea situatiei din tara inainte de 1989?

Da, vezi cateva exemple din raspunsul precedent.

9.   Ce rol a avut biserica in exil si si ce rol ar trebuie sa aibe astazi?

Provin dintr-o spita de clerici ortodoxi care au zidit biserici si scoli in Moldova si Tara Romaneasca. Bunicul meu patern, Vicentiu Livovschi Roman ( in uniforma de capitan in Regimentul de Dorobanti, nr 33, Tulcea), era fiu de preot si avea pe linie directa alti cinci generatii de stramosi preoti. Bunicul era farmacist la Ploiesti si la Buzau, casatorit la randul lui cu fiica unui preot. Ca urmas de preoti, sunt adanc mahnit de modul cum a evuluat biserica Ortodoxa din 1945 incoace, de compromisurile si coniventa ei, de lipsa de educatie civica, culturala si morala a preotilor nostri, in general, de lipsa de compasiune pentru saraci si intelegere pentru valorile culturale care le au in custodie si care le distrug cu ravna, instaland termopane, aer conditionat, lumini cu neon si alte dracovenii care nu isi au locul intr-un monument al arhitecturii si mai cu seama in Casa Domnului.

Nu cunosc, nu frecventez. Cand fac un parastas chem un preot acasa. Prefer sa ma duc la biserica rusa pentru ca cel putin acolo nu am impresia ca preotul ar fi un KGB-ist. Poate ca ar fi si el, dar pentru ca nu inteleg rusa, ma amagesc, cu gandul ca adevarul ar fi altul. In plus de foarte putinele ori cand am fost la Paris, biserica romaneasca de acolo mi s-a parut ca la Obor, ca la piata. Chiar la Bucuresti de Pasti, la Mitroplie era un circ care nu mai avea nimic in comun cu pietatea. Trebuiau gasite alte oaze de reculegere.

10.   In Suedia exista si astazi biserici paralelele, adica o biserca cu reprezentanti ai Patriarhiei de la Bucuresti si alta cu reprezentanti ai Partiarhiei de la Constantinopol, de exemplu. Cum vedeti aceasta situatie?
Considerati ca parohiile care nu tin de Bucuresti ar trebuie sa se uneasca cu Patriarhia? Daca da, de ce? Daca nu, dece nu?

Atat timp cat dosarele Securitatii nu vor fi facute publice, atata timp cat Patriarhia Romana nu ar lua drumul Damascului, sa se caiasca, nu ar rupe cu practicile trecutului comunist (vezi ce s-a intamplat la Caldarusani cu episcopii Romano-Catolici), atat timp cat nu vor returna proprietatile bisericilor ne-ortodoxe (si chiar a manastirilor noastre) si nu vor rechema preotii numiti in poerioada lui Ceausecsu si unii chiar numiti dupa aceea, cum sa nu existe suspiciuni si biserici paralele? Pana cand nu s-ar primeni situatia si s-ar face curatenie nu vad care ar fi avantajul acestei eventuale fuziuni? Este ca si cum ai restaura fresca dela Voronet a “Judecatii de Apoi”, amestecand registrele si personajile din rai cu cele din iad.

11.   M.S. Regele Mihai si familia regala s-au angajat in a sprijini Romania pentru intrarea in structurile NATO (s-a realizat deja) si UE. Cum vedeti aceasta?

Fara indoiala ca M.S. Regele a fost si ramane un distins ambassador al Romaniei, asa si cum Regina Angliei isi reprezinta tara cu demnitate iar in privinta aceasta este inegalabil.

12.   Este posibila o reinstaurare a monarhiei in Romania?

Regele Mihai cu Regina Ana de Roomania in 1992 la Bucuresti: Regina este o descendenta din Ieremia Movila Voda si prin el din Stefan cel Mare si Sfant si Descalecatorii Moldovei.

Asi vrea sa cred ca ar fi posibila, insa realitatea romanesca este destul de nebuloasa si in plus ne lipseste educatia intelegerii perspectivei Istorice.
Comparat cu republicile din Occident monarhia Britanica costa mult mai putin, iar Regina avand veniturile ei proprii nu sa casneste ca toti politrucii sa se imbogateasca peste noapte, sau sa faca matrapazlacuri de genul “Eternei si Fascinantei Romanii”.

13.   Cum apreciati situatia politica-sociala-economica din Romania astazi la aporape 14 ani de la caderea regimului Ceausescu?

Ambigua. Lipsa de transparenta, duplicitatea in privinta restituirii proprietatilor imobilelor expropriate abuziv: In Bucuresti, pana in luna Mai 2003, din 40.000 de proprietati revendicate, au fost restituite doar 1200. In schimb guvernul asteapta sa decida Curtea dela Strasbourg, ca sa il coste pe contribuabilul roman si mai mult. Coruptia, lipsa de libertate a presei in sensul occidental sunt toate motive de ingrijorare. La fel - guvernarea prin ordonante prezidentiale, lipsa deconspirarii politiei politice, lipsa de progres in situatia CNSAS, pollitizarea posturilor administrative (judecatori, prefecti, functionari de stat, etc), lipsa de independenta a justitiei, lipsa unei opozitii politice, reintroducerea unor legi retrograde (secretul de stat, legea defaimarii, samd), adoptarea unor legi care nici macar nu au obtinut cvorumul statutar in Parlament, contracte dubioase, ca acela dela Rosia Montana pentru care Banca Mondiala si-a retras sprijinul, dar care ne-a pus in pericol mediul inconjurator si comorile arheologice, fara sa mai vorbim de libertatile seculare ale Motilor – toate acestea sunt tot ata de multe semnale de alarma.
Oare se trezeste opozitia (care nu are dinti) sa faca ceva, sau se sinchiseste majoritatea din guvernamant? In privinta Rosiei Montana, guvernul tranzitiei a reusit sa distruga tot ce nu reusise sa distruga sistematizarea lui Ceusescu, colectivizarea lui Ana Pauker sau oprimarile seculare ale Habsburgilor, toate puse la un loc. Pentru ce s-au jertfit Horia, Closca, Crisan, Avram Iancu si atatia oameni din muntii anilor ’50 , ca sa distrugem totul dintr-un condei? Pentru cine, si pentru ce? Cine profita? Unde sunt cei care isi aroga monopolul patriotismului cu care ne arunca praful in ochi, noua romanilor din afara, insinuand ca am fi mai putin “buni romani” decat ei? Realitatea goala vorbeste.

14.    M.S.R. Mihai vorbea intr-un interviu pe care mi-l acorda in 1994 despre greutatea “schimbarii comuniste ” in Romania. Considerati ca autoritatile si populatia in general si-a schimbat mentalitatea comunista?

Mentalitatea si reforma sunt intim legate una de alta.
Din afara ni se pare ritmul reformelor prea incet si poate chiar si dinauntru. Explicatia este contratimpul dintre reforma si mentalitatea comunista retrograda. Dar cand ne uitam la vecinii nostri Bulgari, Cehi, Unguri, dece nu am fi in stare si noi macar sa facem atat de mult cat au facut si ei? Scadenta anului 2007 nu este prea departe: vom reusi sa trecem stacheta? Sau ne vom ralia mai de graba Bielorusiei, sau poate Transnistriei? Responsabilitatea le revine Dlor Nastase si Iliescu, dar si a opozitiei asa cum este ea marginalizata, precum si societatii civile.

15.   In timpul regimului Ceausescu populatia din Romania a fost instigata impotriva romanilor care erau in exil. Si dupa caderea lui Ceausescu s-a continuat o instigare impotriva romanilor din afara granitelor. Considerati ca s-a schimbat atitudinea autoritatilor si a populatiei in general, fata de romanii care traiesc in afara granitelor?

Este adevarat ca multi oameni din exil sunt aroganti si lipsiti de tact si de intelegere. Aceasta da apa la moara celor care ar avea astfel de resentimente. Dar cei care ar avea un asemenea comportament nejustificat si ieftin au fost asa chiar inainte de a pleca din tara si doar s-au intors cu aceleasi defecte. Oameni de calitate nu se comporta astfel. Deci ar trebuii de la inceput sa facem o diferentiere, care ar atenua atitudinea de care vorbiti.
Pe de alta parte, depinde din ce directie bate vantul: daca cineva din Romania ar subodora posibilitatea unui avantaj material imediat, sigur ca atitudinea si interesul ar fi pozitive. Uneori asemenea interese sunt atat de prost camuflate incat apare chiar si la mintea cocosului ca atitudinea “binevoitoare” este cusuta cu ata alba. Sigur ca pe undeva suntem intr-o relatie de schimburi. Insa aceste tranzactii (de schimb) trebuie sa fie echitabile, de cele mai mult ori sunt complect asimetrice. O parte din acest fenomen se poate explica nu atat prin mentalitatea omului sarac, care priveste ocazia de afaceri ca fiind unica si ar vrea sa o exploateze la maximum, in mod nereallist, dar mai ales din provincialismul nostru romanesc, lipsit de perspectiva, care deformeaza scara de valori. De exemplu pentru o casa dela Bucuresti se poate cere mai multi bani decat pentru un castel in Franta. Pe care l-ati alege? Sau, la alta scara: pentru un kilogram de lana din Romania, pt export (cand piata era complect saturata si preturile scadeau vertiginos) i se cerea unui client itallian de cateva ori mai mult decat daca ar fi importat aceeasi lana din Noua Zeelanada sau Australia. Era complect absurd si nu era un caz izolat.
Cele de mai sus se refera la perceptia romanului din tara fata de cel din strainatate: supralicitatia nerealista. Cat despre atitudinea functionarului (chiar guvernamental) am ramas uimit sa aud un demnitar dela directia Consulara de pasapoarte dela MAE spunandu-mi in anul 1998, efectiv, ca, citez textual:
“Va veni si randul nostru!”
Randul cui? Poate randul “lor” nu s-a schimbat nici odata, altfel politrucul nu si-ar fi pastrat fotoliul. Dar in ceea ce ma priveste sunt incurabil si nu voi accepta nici o data o astfel de perpetuare aatitudini. De ce ar fi fost necesar sa le amintesc unor demnitari romani ca lucram pentru acelasi Presedinte al tarii? Ei erau complect straini de aceasta conceptie – lucrau pentru ei, sau pentru fostii stapani.

Margaret Thatcher, in vizita la Bucuresti i-a cerut dictatorului sa ii lase pe parintii mei sa vina in vizita in Anglia. Pana atunci familiei i se refuzase sistematic un pasaport de calatorie, sora mea murind de cancer chiar in ziua in care i se eliberase pasaportul de care avea nevoie pentru tratament in Anglia.

Voi continua sai ii pun pe interlocutorii mei in fata obligatiilor asumate de ei, cel putin pe hartie. Asa am facut si cu Ceausescu, dupa Helsinki, prin intermediul Dnei Margaret Thatcher care, venind iin vizita oficiala la Bucuresti l-a obligat pe dictator sa le dea un pasaport de calatorie in Anglia parintilor mei. Pana atunci parintii mei erau refuzati sistematic, in fiecare an, ca pedeapsa a ramanerii mele in Anglia. Strans cu usa, Ceuasescu a scrasnit din dinti si s-a conformat, fara sa primeasca nici un dolar, asa cum facea cu pasapoartele pentru RFG sau Israel.

16.   Considerati ca romanii din afara granitelor au anumite obligatii fata de tara de origina? Daca da, de ce si care sunt aceste obligatii?
Nu cred ca o astfel de intrebare ar fi considerata normala daca ar fi adresata unui englez sau unui francez. Unde ar fi libertatea de opinie?
Cioran (cu care ne mandrim) ar fi mai putin “bun” roman pentru ca nu a avut multe cuvinte bune exprimate despre caracterul romanesc?
Cred totusi, pe undeva, ca ne este inculcat in genele noastre dorinta de a face bine tarii si ca indiferent de ce am spune, parca nu vom invata nici odata din dezamagiri si pana la urma firul tot acolo ne va trage. DAR! Obligatiile de care vorbim sigur ca trebuie aplicate atat romanilor dinaunru cat si celor din afara. Aceasta asimetrie trebuie corectata. Ori, care sunt aceia care fac cele mai mari matrapazlacuri cu bancile care dau faliment, cu privatizarile, cu deturnarea fondurilor pentru alte scopuri decat cele pentru care au fost oferite de catre Banca Mondiala, FMI, sau UE? Personal tot ce am facut pentru Romania a fost fara remuneratie.

17.   Care considerati ca este rolul celor aflati in afara granitelor in dezvoltarea Romaniei pe toate planurile: politic, cultural si economic?

Depinde de capacitatea si disponibilitatea fiecaruia. Este insa de neconceput pentru un singur individ, cu exceptia unui George Soros, sa subventioneze pe scara mare ori si ce fel de initiativa de natura sa ajute o tara intreaga.

18.   Ar trebui ca statul roman sa foloseasca cunostintele si practica romanilor care traiesc in afara granitlor?

Nu cred ca statul s-ar simti obligat, iar tentativele pana acum nu au fost dintre cele mai reusite. In plus a existat chiar si o lege care impiedica o astfel de utilizare. Domnul Hurezeanu nu stiu cat este platit.

19.   Considerati ca actuala conducere a Romaniei are, la randul ei, obligatii fata originarii romani care se afla in afara granitelor Romaniei? Daca da, ce obligatii? Daca nu, de ce nu?

Obligatiile ar fi acelea care se incadreaza in codul de legi al drepturilor omului: libertatea de exprimare, libertatea la accesul informatiilor, protejarea dreptului de proprietate si obligatia de restituire a averilor confiscate in mod abuziv, obligatia de a plati pensie in strainatate, desfiintarea taxelor de viza de intrare in propria tara pt cetatenii nascuti in Romania, s.a. Cat dsespre obligatiile fata de romanii autohtoni aflati acum in afara granitelor existente (cei din Basarabia, Bucovina, etc si chiar si Vlahii) ar trebui sa luam exemplu dela Ungaria sa facem mai mult si mai consecvent. Trebuie sa sesnsibilizam si UE care se ocupa de problemele minoritatilor, deci si a romanilor din afara tarii.

20.   Ajutorarea Romaniei de catre originarii romani, astazi cetatieni ai altor state, prin diverse actiuni de PR in favoarea Romanie ar putea fi interpretata ca o manifestare de dubla loialitate?

Ramane la constiinta fiecarui individ si la vigilenta lui de a nu fi manipulat pentru a fi adus intr-o situatie in care ar fi un conflict de interes. Este o chestiune de etica.

21. Romanii aflati in afara granitelor Romanei ar trebui sa lucreze voluntar pentru Romania, sau ar trebui sa fie retribuiti pentru activitatea depusa, asa cum sunt si ambasadorii si trimisii speciali ai Romaniei in alte tari?
Fiecare face dupa cat il indeamna inima si il lasa punga. Bine intelesa ca pana la urma trebuie sa privim in fata momentul adevarului, pt ca nu se poate face evangelism la infinit, fara rezultate. Ramane varianta platii: ori daca aceasta relatie s-ar vedea sub aspectul de consultanta sau prestare de servicii nu vad nici un impediment atat timp cat nu ar exista un a priori.
Comparatia cu plata salariului unui ambasador nu este realista, pt ca nu ar face-o nimeni, in afara daca nu ar fi la somaj sau la pensie, sau ar avea venituri paralele din alta sursa. Voluntariatul exista peste tot si daca este disponibilitate si de o parte si de alta, asi vrea sa cred ca el nu s-ar inhama la caruta fortelor oculte, sub machiajul caritatii.

22.   Ce functii credeti ca li s-ar putea acorda originalilor romani, cetateni ai altor state astazi?

Lasati piata libera sa isi ia cursul normal. Daca Romanii din Romania se trezesc pana la urma si recunosc ca ar fi un avantaj in a utiliza expertiza unui roman din afara granitelor, cu atat mai bine. Daca nu lasati-i sa ajunga la o concluzie pe propria Ior piele. Nu trebuie nimic de facut prin diktat.

Posturi posibile? Consilieri, Reprezentanti comericiali, camere de comert, consuli, atasati culturali, de ce nu si ambasadori? Singurul caveat ar fi sa nu confunde co-nationalii din tara aceste posturi cu un serviciu de turism gratuit. De exemplu consulul onorific al Romaniei la Edinburgh, un cetatean de origine Irlandeza, care vorbea romaneste si la un moment dat fusese Secretarul Particular al Reginei Marii Britanii (am mai pomenit de el, mai sus) si-a dat demisia in parte si din cauza aceasta.

23. Ce mai doriti sa adaugati?

Mausoleul din Trieste, Italia al scriitorului, diplomatului si academicianului Paul Morand, mare prieten al Romaniei. Sotia lui era Elena Chrisoveloni, nascuta la Galati, cunoscuta si sub numele din prima casatorie drept Elena Sutu (Princesse Helene Soutso)

Asi vrea sa il citez aici pe Paul Morand (1888-1976), scriitor prolific si de o mare finete, academician, prieten al Romaniei, fost Ministru Plenipotentiar al Frantei la Bucuresti (1943- 1944) si sot al Printesei Dimitrie Sutu, nascuta Elena Chrissoveloni. Aceste randuri le-a scris cand era in exil in Anglia, cu De Gaulle, in timpul razboiului, si le-a consemnat jurnalului sau in momentul in care a simtit ca trebuia cu ori si ce pret sa se intoarca in Franta guvernului dela Vichy: a fost o optiune curajoasa, lucru care I s-a reprosat toata viata si pentru care a trebuit sa inceapa un nou exil, in Elvetia, din cauza proceselor vrajitoarelor intentate in Franta postbelica si a persecutiilor initiate de catre stanga comunista:
“Daca nu te intorci in Franta maine, sau chiar in asta seara, innotand, sau facand ocolul lumii, prin ori si ce mijloace, n-o sa te mai intorci niciodata. Este marea lectie a exilului. La inceput pleci doar pentru cateva zile, nu iei nimic cu tine, pentru ca speri sa iti regaseti casa, orasul complect neschimbate, cu bratele deschise, si treci granita in strainatate ca sa insotesti un suflet apropiat, sau poate ca sa pui la adapost un obiect pretios. Dar poarta se tranteste in urma ta ramanand inchisa pentru totdeauna.”

Constantin Roman © 2009. All Rights Reserved.